Caută 
6 MIN
Zilele trecute, un tanar critic universitar, pe care il respect, folosind un limbaj cat se poate de civilizat, mi-a atras atentia ca sunt prea vehement in articolele pe care le-am publicat in ultima vreme la ziar. Faptul acesta m-a nedumerit si m-a pus pe ganduri. L-am intrebat la care anume dintre ele se refera. Zambind, criticul a pomenit numele lui Mircea Cartarescu si Horia Roman Patapievici. "E nedrept ceea ce se intampla. Scriitorul Mircea Cartarescu nu trebuie sa fie afectat de atitudinea pe care a avut-o omul si, poate, ziaristul Mircea Cartarescu fata de regimul Basescu." Auzindu-l vorbind despre gazetaria lui Cartarescu, nu m-am putut abtine sa-mi exprim opinia fata de acest fenomen: "Daca scriitorul Mircea Cartarescu poate fi admirat, pentru ca a scris unele pagini stralucite de poezie si de proza, gazetarul Mircea Cartarescu e lipsit de nerv. Scriitura lui e dogmatica, fara relief…" "Ei, vedeti, domnule Danilov, se pare ca pe dumneavoastra va deranjeaza spectrul politic pe care-l abordeaza Cartarescu…" "Nu ma deranjeaza nici un fel de spectru, i-am raspuns, ma deranjeaza dogmatismul, lipsa de culoare si nuante cu care anumiti intelectuali practica gazetaria, devenind vajnici aparatori ai unor cauze in care nu cred nici ei insisi." "Ce vreti sa spuneti? continua criticul. Va referiti cumva la faptul ca Mircea Cartarescu si Horia Roman Patapievici au fost apropiati de presedintele Basescu?" "Nu ma deranjeza faptul ca au fost apropiati, ci cu totul altceva", am spus. "Ce anume?" facu criticul. "Faptul ca se autoculpabilizeaza si nu recunosc adevarul. Ei mereu sunt curati ca lacrima. Ceilalti, in schimb, sunt nerecunoscatori si primitivi…" "Ei, vedeti domnule Danilov, spuse criticul cu repros. Mereu ii acuzati…" "Pai, nu eu ii acuz, ci ei se autoacuza, prin faptul ca nu recunosc nimic", am replicat. "Apelati la sofistica, spuse criticul. In afara de aceasta, adauga el, Mircea Cartarescu s-a detasat de regimul Basescu. L-a si atacat pe dl. presedinte de atatea ori incat i-a devenit dusman." "Te pomenesti", am spus. Tanarul critic clatina din cap. "Pai, vedeti, ati devenit iarasi patimas." "Nu sunt patimas de fel, i-am spus. Privesc lucrurile cu detasare. Dar nu pot sa ignor adevarul. Daca altii il ascund sub pres, e treaba lor." "Nici dumneavoastra insa nu sunteti mai breaz. Dumneavoastra dati presul la o la o parte si va acoperiti de praf."
Ca ma acopeream de praf, aducand la suprafata astfel de subiecte, o stiam foarte bine. Imi facusem chiar de multe ori reprosuri pentru asta. Dar pana la urma, incitat de tema, le abordam din nou, intrand in polemici inutile. Pe masura ce abordam astfel de subiecte sensibile, deveneam constient ca ele erau un tabu pentru multi din tinerii nostri intelectuali, devenind un retrograd in ochii lor. ICR era tabu. Tabu era si subiectul Patapievici. Tabu era si Cartarescu. Chiar mai mare decat presedintele Basescu, pe care daca il atacai, nu-ti aducea nimeni nici un repros.
In timp ce discutam cu distinsul critic, mi-am adus aminte ca fusesem sunat cu putin timp inainte de un tanar scriitor din capitala, care mi-a adus si el o serie de reprosuri legate de articolele mele recente publicate in cotitdian: "Domnule Danilov, mi-a spus acesta. Caut sa stau cat mai la distanta de animozitatile vietii noastre culturale. Nu vreau sa ma incarc de noxe inutile ce vin in special din sfera politicului si ne afecteaza viata intima. Si, totusi, uneori, fara voia mea sunt afectat. Am citit, de pilda, articolul dumnevoastra despre gaura din papionul lui Patapievici. M-am si amuzat parcurgand unele pasaje. Gaura am privit-o la modul metaforic, zicandu-mi ca, probabil e vorba de o fantezie a poetului, dar iata ca recent, urmarind o emisiune la care fusese invitat dl. Patapievici, am vazut ca nu e vorba de nici o fantezie si ca gaura e cat se poate de reala. Priveam micul ecran si nu-mi venea a crede. Cameramanul o filma de-aproape. Nu stiu de ce insista asupra ei. Nu cred ca avea habar de articolul dumneavoastra, pur si simplu era fascinat de ea. Imaginea ei mi s-a intiparit in minte. Toata noaptea m-am gandit, cu strangere de inima, la dumneavoastra." "Uneori realitatea e mai halucinanta decat fantezia, i-am spus. Nici eu nu eram constient ca ea exista in realitate. Scriind, am avut o revelatie. Acum ce sa fac, cum as putea sa dreg lucrurile!?" "Nu stiu ce sa va spun. Gaura, oricum, m-a impresionat profund…" "Priveste-o ca pe un simbol, i-am spus. Poate ca e vorba de un semn al destinului." "Ce semn, ce destin!? spuse cu o voce joasa tanarul meu prieten. Nu e vorba de nici un destin, e realitate pura." "Ba chiar despre destin e vorba, am replicat eu, incercand sa nu ma dau batut. Inchipuie-ti ca insusi bunul Dumnezeu a impins degetul in ceafa d-lui Patapievici si i-a spus sa acceada pe scara sociala cat mai sus. Probabil ca initial dl. Horia, in junetea sa protestatara, a avut unele retineri. Dar degetul destinului s-a infipt adanc in ceafa lui si l-a impins sa urce pe scara lunecoasa ce duce spre putere. In fine, la un moment dat dl. Horia nu s-a mai impotrivit si a urcat sarind cate doua-trei trepte odata, pana a ajuns unde a ajuns. Ei, bine, tinere poet, tot raul isi are si partea sa de bine. Poate ca fara acest semn distinctiv, dl. Patapievici ar fi ramas un simplu anonim." Tanarul poet nu se lasa imbrobodit de elocinta mea, ci demontandu-mi argumentatia fraza cu fraza, cuvant cu cuvant si chiar silaba cu silaba, ma sili, in cele din urma, sa ma declar invins. Acum aveam de infruntat o alta batalie cu un alt tanar, nu poet, ci critic literar, inarmat cu o logica de fier. In timp ce ma contracaram cu tanarul meu prieten, de felul lui un spirit pasnic, imi venira in minte cuvintele lui Mircea Cartarescu, legate de dl. Patapievici, de "roadele amare ale nerecunostintei publice" din Romania si de adevarata "masura a lumii pe dos" in care traim. Am vrut sa-i spun criticului ca pana acum nici Mircea Cartarescu, nici dl. Patapievici nu au cautat sa vada masura pe dos a lumii in care traim, ci dimpotriva, traind in preajma puternicilor zilei, le-au cantat in struna. Caci daca ar ridicat glasul, puternici zilei ar fi fost mai ponderati in actele lor. Desfasurandu-mi argumentatia mai intai in forul meu interior, m-am pomenit zicand in sinea mea: "Stii care-i problema, tinere condeier? Aici nu mai incape nici o targuiala. Grupul de Dialog Social in frunte cu toti filozofii si esteticienii sai trebuia sa devina instanta morala a societatii romanesti. Intelectualii nostri de elita ar fi trebuit sa devina adevarata Curte Consitutionala a Romaniei. Din pacate nu au devenit, ci apropiindu-se de oamenii puterii, s-au lasat coplesiti de ei, devenind cat se poate de obedienti. Nu de astfel de intelectuali avea nevoie Traian Basescu. Ei i-au facut un rau cu mult mai mare decat adversarii sai politici. Neavand parte de cenzura, presedintele a derapat, cum se intampla cu toti cei ce acced la putere, daca nu intalnesc o oglinda in care sa-si reflecte zilnic chipul. Intelectualii lui Basescu nu trebuiau sa i se opuna. Era suficient sa-l traga de maneca, public sau in intimitate, oprindu-l de la derapaje. Nu au facut-o. S-au multumit cu darurile cu care au fost rasplatiti pentru tacerea lor. Nu au vrut sa-si piarda, probabil, privilegiile. Nu au ridicat glasul sa-i vorbeasca presedintelui, aratandu-i adevarul din strada. Au ramas surzi la glasul multimii, dar si la glasul constiintei lor." "Cum, mi-am spus, dintre atatea minti luminate, niciuna nu a indraznit sa-l indrume pe presedinte spre calea unei bune guvernari!? Iata cu nu a indraznit!" "Si acum ce-ar trebui sa faca presedintele?", m-am intrebat in sinea mea? "Ar trebui sa-i traga de urechi…" . Am vrut sa-i spun toate acestea tanarului condeier, dar tocmai atunci rasari in fata noastra un om al strazii, care adresandu-mi-se cu "domnule profesor", imi ceru sa-l miluiesc. "Nu eu sunt profesor, i-am raspuns, ci acest tanar domn. Eu sunt doar invatacelul sau si astept din clipa in clipa ca tanarul sa ma traga de urechi." Vazandu-l ca se uita perplex la noi, i-am intins o bancnota, rugandu-l sa verse trei picaturi in cinstea Orbitor-ului, care ne-a orbit pe toti. "Nu uiti?", l-am intrebat. "Nu uit nimic", raspunse el.
