Album de colectie

Toporasi si viorele. Si ghiocei, desigur, si urzici. Cred ca incep sa se iteasca undeva, dincolo de ziduri, in gradina dorminda, la radacina unor salcimi fara tepi, printre ierburi uscate, batute de jilavul vint al incalzirii locale (globale?). Sufletul meu sta suspendat la etajul V, in fata unui lift disparut de o luna. S-a furat liftul? Nu, inca nu s-a ajuns la o asemenea perfomanta, desi poti sa te astepti la orice, cind afli ca disperarea ii face pe unii sa incerce a fura fiare vechi dintr-o mina parasita. Si sa cada mina peste ei.

Ca sa ajung la asfalt ar trebui sa cobor 116 trepte, numarate pas cu pas inca din anii-lumina, cind nacela purtatoare spre suspendatele noaste apartamente se oprea prin ordin de sus. Le-as cobori, dar trebuie sa le mai si urc indarat, iar la urcare vor fi 1116. Asa incit ochiul meu se multumeste a urmari, de la fereastra, obsesiv, linia orizontului, la Sorogari, este care, la ore fixe, zburatacesc escadrile de ciori sau cite un avion ca un simbure tisnit din padurile nevazute. Ii spun prietenului meu, picto-scriptorul, cind se incumeta sa urce cele 1116 trepte, ii spun pictoresei care ma viziteaza instantaneu, sa puna pe sevalet, odata pentru totdeauna, aceasta imagine, ca sa scap de obsesie.

Ca sa ma consoleze, scripto-pictorul imi atirna de perete, din colectia lui de "Usi celebre", Usa de la Vila Sonet, spre vesnica amintire a locului unde, vreme de un lustru, am muzeografiat.

Pictoreasa – suflet de femeie! – imi aduce toporasi si viorele. Si ghiocei, desigur; lalele ("lampioane aprinse"); mere ionathan; copaci desfrunziti; crengi inflorite; drumuri ratacite prin paduri; barci la Balcic; stoguri de fin; garduri (de)cazute; ziduri de piatra (si de iedera); punti suspendate fragil peste riuri; urcusuri si coborisuri; coline muscelene; faleze ("de marmura") devastate de ploi; floarea soarelui ("versete de la Van Gogh"); case de rugaciune, de (ne)odihna si tratament ("fabulatoriu"); turnuri si ferestre deschise; curti interioare; Spiridonia; stinjenei, pesti, prispe, piscuri, iazuri, cupole, palate regale. Scari. Toate inmanunchiate si aranjate frumos intr-un "album de colectie", pe care scrie: Viorica Toporas, Memoria acuarelei.

Dar nu-mi aduce si liftul.

Catranit de singuratate, otravit de noxele "civilizatiei" (tutun, cafele) si de hartagurile cetatii, inghit madlena, ca pe o pilula amara. Treptat (ah, nu treptat, ca vine de la trepte), lin, ca o plutire cu dirijabilul, sufletul meu se fragezeste, morocanosenia se dilueaza. Intru/ ies intr-o alta lume, ca-n mixajele de la Photoshop Galleries, trimise mie de Magda U., prin net-expres. Ca sa ma bucure. Acolo e o cascadorie picto-fotografica facuta de un artist al imaginii cu un rafinat simt al umorului. Picturile, fie ele cit de celebre (pare a-si fi zis mixograful), se plictisesc singure. Noaptea mai ales, sau lunea, cind muzeele sint inchise. Atunci Mona Lisa isi intoarce capul si se uita, curioasa, la ea insasi, intrebindu-se, cocheta, de ce o fi admirind-o lumea, de atitea veacuri… Personajele (renascentiste, mai toate) isi continua miscarea, intra in alta rama, isi dau mina sau incruciseaza sabii (de la o pinza la alta), stau de vorba, sprijinite-n rama tabloului, precum cumetrele la gard, trag barci, mai departe, pe uscat, dincolo de unde le-a lasat pictorul, valseaza prin sala de expozitie ori fac copci in parchet, ca sa prinda pestisorul de aur, utilizeaza accesorii inexistente acum citeva sute de ani (casetofonul, soneria electrica). Si asa mai departe, tot felul de iesiri extravagante in decor. Sint, in aceasta gluma, nu chiar gratuita, decupaje si anacronisme simpatice, care iti stirnesc zimbetul.

O stare de confort interior, o propensiune spre alte zari, "de farmec pline", inculca si acuarelele Vioricai Toporas. N-o sa ma lansez in exegeze savante si redundante, ca nu ma pricep. Asta-i treaba criticilor "de meserie", care fac deseori teoria chibritului, intr-un limbaj de pretioase ridicole. Ca-mi amintesc (cu drag!) de badia Aurel Leon, mamos expozitional de la vladica profesionista la opinca amatoare, care, cind isi epuiza argumentele, se apropia de un tablou si, ca sa convinga definitiv privitorii, punea degetul intr-un anume punct al pinzei, exclamind: "Uite, boieri dumneavoastra si cinstiti gospodari din tara Moldovei, aici e el!!" (sau ea, dupa imprejurari). Privitorii se buluceau mai apoi la acel loc geometric, punct cardinal in haosul lor vizual, si incercau sa-i desluseasca misterul, sa vada si ei ce-a vazut vizionarul expert. Rareori reuseau.

Nu stiu cu exactitate unde ar fi ea, pictoreasa Viorica. Un indiciu spre acel loc se afla, poate, chiar in titlul albumului, care trimite spre propria devenire, spre memoria celor ce, pina la ea, ori in preajma ei, s-au scaldat in aceleasi "culori de apa", dar si spre memoria retinei, a "peliculei" ce tezaurizeaza instantaneu clipa ("cea repede") si spatiul (etern). E o reverenta si o remanenta. Alte sugestii le aflu, tot asa, in variile arte poetice pe care artista le insinueaza – metaforic sau (prea) didactic – in titlul poemelor sale pictografice: ‘Betia/ Depresia clorofilei", "Ingenuitate", "Culori imanente", "Imagini in transfocare", "Persuasiunea luminii", "Frinturi cromatice", "Duiosii rebele", "Aristrocratie vegetala", "Anticipatie". Si asa mai departe.

Spre deosebire de poeti, pictorii pot rescrie aceleasi ideograme, pot "cita" din opera maestrilor, fara a fi acuzati ca fac imitatie ("dupa natura"). Chiar li se recomanda. Dar e de neimaginat ca vreun poet de astazi sa "rescrie" un pastel de-al lui Alecsandri (doar daca nu-l parodiaza), fara a cadea in desuetudine si ridicol… In schimb, acelasi peisaj, aceleasi locuri pot fi "filtrate" si de Radinschi sau Podoleanu, si de Iulia Halaucescu ori Viorica Toporas, fara a-si tulbura apele teritoriale. Tocmai de aceea albumul Vioricai l-am asezat, pe "simeza" bibliotecii mele, in rind cu mai sus citatii. Ii sta bine.