Amalgamul este meseria lor (II)

Deconspirarea Securitatii a luat in ultimele luni o turnura spectaculara. In fiecare zi, presa ne anunta noi „demascari”, iar la orizont ni se vestesc mereu noi tinte, „pestii cei mari”, adevaratii informatori, jigodiile absolute. In acelasi timp, pe tacute se instaleaza o vizibila insatisfactie, o anxietate cu privire la directia, finalitatea si mai ales mijloacele acestei campanii. Marile „capturi” se lasa asteptate. Deciziile CNSAS si revelatiile presei sint contestate si contestabile. In locul unei necesare clarificari a prezentului si mai cu seama al unei igienice reglari de conturi cu trecutul totalitar, avem noi victime si noi oportunisti.
Dintre toate cazurile de pina acum, cel al profesorului Sorin Antohi pare sa fie cel mai tulburator. Nu este vorba numai de anvergura personajului, cit indeosebi de forma sub care a izbucnit scandalul: un amestec de auto-denunt si de discurs analitic asupra trecutului rusinos. Pe de o parte, o marturisire publica fara concesii, veritabil act de autoacuzare, care a indus opinia vinovatiei si a cvasi-imposibilitatii redemptiunii. Pe de alta, o privire rece asupra relatiei dintre un tinar super-dotat si regimul comunist. Astfel ca nimeni n-a mai fost curios sa analizeze direct faptele, caci autorul parea sa ofere in acelasi timp si datele, si cheia de interpretare a acestora.
In legatura cu aceasta discutie, am doua tipuri de observatii de facut. Mai intii, de ordin general. Este evident ca pe masura ce dezbaterea asupra colaborationismului avanseaza si se trece de la judecatile generalizatoare la cele privind indivizi si situatii particulare dificultatile de interpretare cresc. Observam mai ales ca nu putem avea raspunsuri etice „de-a gata” si ca nevoia de analiza si nuantare ramine obligatorie.
Democratia este lumea nuantelor, iar totalitarismele lumea executiilor sumare si publice, eventual prin strigatele multimii. Un publicist bucurestean, plecind de la o nefericita opinie a lui Gabriel Liiceanu (acesta ar fi spus recent: „Acum nu este momentul nuantelor!”) observa ca nuantele sint intotdeauna necesare si ca acestea se practica in orice societate civilizata. Este adevarat, opina acesta, exista riscul ca nuantarile excesive sa duca la relativizare. Mi se pare pare insa ca abia absenta nuantelor relativizeaza sau poate induce chiar amalgamul, indistinctia dintre situatii diferite in ordinea gravitatii.
Prin nuantare inteleg doua tipuri de rationamente morale: contextualizare si balantare. A judeca pe de o parte pe cineva in functie de contextul istoric si cultural al actelor sale si apoi in raport cu alte vinovatii. Cu alte cuvinte a pune evidenta ce ii separa pe Florica Bejinariu, Rodica Stanoiu sau Felix-Voiculescu de Mona Musca sau Sorin Antohi. Ma refer aici la utilizarea unor criterii usor de operat precum: tipul de colaborare (voluntara sau fortata), beneficiile primite, ca si vointa de reabilitare, indeosebi, ruptura de regim si testul democratic, participarea la instituirea democratiei in Romania.
A doua problema este felul in care judecam faptele in sine. In cazul Antohi, lucrurile sar in ochi. Doua racolari, in adolescenta si post-adolescenta. Ambele pe baza de santaj. Nici una voluntara sau remunerata. Ambele incheiate din initiativa Securitatii, pentru ca notele informatorului nu-i erau utile. In 1982, pe cind dl. Antohi era in anul al doilea de facultate, se incheie totul. De aici incolo, „turnatorul” lasa locul exclusiv celui turnat. Fusese supravegheat de Securitate si pina atunci, dar incepind de acum Sorin Antohi devine evident o „persoana ostila”. Va fi nu numai urmarit, amenintat, agresat, anchetat de mai multe ori, dar mai ales o victima in sensul prim al cuvintului: este licentiat de la conducerea revistei Dialog si apoi, la mijlocul anilor optzeci, i se refuza o bursa la Viena (accesibila pina atunci altor tineri romani, de la Vadim Tudor la Emil Hurezeanu!). Stranie recompensa din partea Securitatii! Oricum, ce proba in favoarea sa mai poate aduce un om decit acest refuz al Securitatii?
In loc s-ajunga la Viena, dl. Antohi ajunge sa faca o naveta de sclav, Iasi-Negresti, citiva ani la rind. In timp ce colegii de generatie de talia sa lucrau relaxati in bibliotecile marilor universitatii occidentale, el testa transportul in comun de tip african, ca sa nu mai vorbim de restul meniului obligatoriu, ca profesor la Negresti in anii optzeci. Si totusi, in acesti ani, dl. Antohi ramine in cercul de dizidenti ieseni, adica intr-o bad company, scrie despre utopie cu trimitere transparenta la minunata „utopie reala” de sub ochii sai, se manifesta drept un spirit critic si un intelectual serios. Revolutia nu il duce la Romania Mare, nici macar direct in politica. Dimpotriva, va ramine un intelectual critic, in raport strict cu competenta sa publica si intelectuala. Astfel ca eu citesc aceasta marturisire ca pe un document formativ si implicit moral, care ne relateaza ruptura unui tinar de hidra totalitara si formarea unei constiinte politice in anii comunismului tirziu.
In cazul sau, de altfel, mai toate acuzele s-au concentrat asupra problemei marturisirii. Nu am opinii ferme si definitive in legatura cu acest subiect. Oricum, eu nu cred in virtutile terapeutice absolute ale confesionalului public. Cel putin, nu in Romania sau intr-o tara marcata de cultura politica totalitara. Aceasta exigenta imi aminteste mai mult de procesele staliniste si de Revolutia Culturala a lui Mao. Apoi, libertatea inseamna inclusiv dreptul cuiva de a-si ascunde acea parte a biografiei care nu-l mai reprezinta. Adica, dreptul la reabilitare. Atit timp fireste cit trecutul rusinos nu pune o problema de credibilitate publica. Antohi n-a trait si nu traieste in Romania de mai bine de treisprezece ani. Postura sa de intelectual public nu reclama o „fuziune” cu publicul: il credem nu pentru ca ne spune ceva, ci doar in raport cu argumentatia folosita. Admit insa ca, fata de prieteni mai ales, avea datoria de a se elibera. Dincolo de orice, vedem insa ca Antohi nu face parte din Cupola activa a Securitatii, ca a fost mereu de partea gindirii critice, cind nu a inspirat-o direct, si ca ar trebui sa judecam oamenii mai ales dupa ce fac in libertate decit sub constringere.