Ambiguitatea frumosului

Pentru cei mai putin familiarizati cu domeniul esteticii, problemele acesteia au indeobste o aparenta abstracta. In realitate, ele sint cit se poate de ancorate in concret si trimit la situatii care nu o data ne pun in dificultate. Sa luam, de pilda, situatia in care sintem solicitati sa dam seama despre un eveniment artistic la care am fi participat. Problema este una de receptare, dar si de repliere discursiva. Cum traducem limbajul "operei" si al autorului acesteia in propriul nostru limbaj? In ce termeni ne pronuntam despre calitatea unui spectacol, film sau tablou? Fara indoiala, ipostaza in cauza presupune o anume exersare a gustului, dar si disponibilitatea de a articula propozitii cu sens despre cele vazute, auzite, simtite.

Exista cel putin doua forme de angajament receptiv; unul emotivist (cind debordam de "simtire", dar nu gasim cuvinte potrivite pentru a o exprima); celalalt critic, cerebral, interesat sa descrie si, uneori, sa evalueze cele percepute.  Nu exclud cazul in care este refuzata din start ideea "expunerii" langajiere. La extreme, balansam, asadar, intre tacerile "profunde" si locvacitatea excesiva, intre extazurile superlative si deceptiile transpuse peiorativ. Un film poate fi seducator, captivant, meditativ, dar si anost, plictisitor sau dezagreabil; partitura muzicala a unui concert poate fi emotionanta, extraordinara, inaltatoare, dar si liniara, discordanta sau oribila; un tablou poate fi frumos, sublim, incintator, dar si urit, hidos ori banal. Este vorba, cum bine v-ati dat seama, de sentinte spontane, de prima instanta, nesofisticate critic. Pentru unii tineri, formulele sint reduse la clisee care favorizeaza prin simplificare ceea ce este cool, trendy, fashion, glossy, super, ok, in raport cu opusele lor. Cu cit vocabularul este mai frust, cu atit posibilitatile descriptive sint mai limitate.

In vorbirea obisnuita intilnim insa ambiguitati terminologice suplimentare. Ce inseamna, spre exemplu, ca un tablou este frumos? Este frumos intrucit reda cu fidelitate lucruri, chipuri, peisaje frumoase?  Sau pentru ca ilustreaza un moment fericit, al implinirii compozitionale? Am putea distinge, asadar, frumosul ca motiv de frumosul ca reusita. Poti picta "frumos" lucruri urite sau "urit" (neinspirat, strident) lucruri frumoase. In acest din urma caz  recunoastem kitsch-ul, totdeauna etalat in forme superficiale, dar atractive. Arta contempoana estompeaza referinta la frumos,  privilegiind banalul, diformul, fragmentarul, spectaculosul, dar si abstractul, interesantul, profundul, subtilul, codificatul, simbolicul. Un tablou care se eschiveaza frumosului nu este neaparat urit, solicitind, dupa caz, uzul unor calificative din sfera celor de mai sus. Ce se petrece in practica propriu-zisa? Sa revenim la expozitii…

Nu as spune, bunaoara, despre Distorsiunile fotografice ale lui Ionel Onofras – expuse zilele acestea la Galeria de la parterul Moldova Mall – cum ca intra sub incidenta uritului, ci sub semnul frumosului vazut ca reusita formala. Corpurile deformate cu ajutorul tehnicii digitale capata volume picturale, atenuind distanta obisnuita dintre fotografie si tablou. Realismul corporal este voit destructurat, astfel incit ajustarile si exagerarile sa sporeasca sugestivitatea anatomiilor ipostaziate. Artificiul substituie naturalul, insa nu in directie simplificatoare, ci in una care imbogateste imaginea si o face placuta. Tenta caricaturala a fizionomiilor, odata cu reglajele cromatice contrastante, creeaza impresia unei adecvari in ordinea neobisnuitului si a neverosimilului. Ionel Onofras evita spatiul trucajului facil, aruncind o altfel de privire, mai rafinata, asupra corpului uman ca pretext fotografic.

Tot un mod aparte de raportare la  conceptul frumosului am putut vedea in expozitia pictorului Dorin Lehaci, deschisa pina mai ieri in Galeria Centrului de Studii Europene, de la Universitatea "Al.I. Cuza". De aceasta data, miza a fost dubla – cosmica si antropologica. Proaspatul "doctor in filosofie" se declara un fervent adversar al prezentei uritului in arta, interesindu-se cu precadere de fundalul armonic, predeterminat, al tuturor creatiilor. Sub sintagma Universul formelor,  artistul a reunit lucrari care propun o suma de interogatii asupra lumii si principiilor ascunse care ii organizeaza armatura de profunzime.

Inspirat de filosofiile orientale, Dorin Lehaci crede ca lumea este structurata dual, dar contrariile de orice fel sint complementare si se atrag. Cerul si pamintul, marele si micul, pozitivul si negativul, spiritul si materia intra in hora centripeta a afinitatilor reciproce (Dualitate, Destin comun, Corespondenta). Arhitectura cosmica este una a formelor concentrice sau a invaluirilor spiralate. Reliefurile policrome ale unor tablouri sint dispuse in toate cele trei dimensiuni. Fragmentarile modulare solicita reordonarea elementelor compozitionale aidoma unor piese de puzzle. Ele vorbesc despre intrepatrunderea planurilor ontologice, despre contrastul dintre greutatea materiei si ispita inaltarii prin zbor. Autorul isi  concepe lucrarile dupa clasica regula de aur, cea care da masura perfectiunii inerente tuturor formelor din univers. Nevazutul este tradus astfel in cheia vizibilului, imperceptibilul in cea a datului perceptiv.

Cele doua proiecte artistice evocate scot in evidenta posibilitatea unor gestionari inedite ale frumosului. Ambele se sustrag solutiilor facile, oferind alternativa unor abordari personale, in care diferentele de perspectiva surclaseaza in chip inspirat tiparul, uniformitatea si repetitia.