Antagonisme culturale

Pe parcursul sederii mele in America – pe la jumatatea deceniului trecut – m-a impresionat profund un lucru pentru care noi, romanii, nu avem antene de perceptie si cu atit mai putin aveam in urma cu aproape zece ani. Este vorba despre relatia stabilita, in timp, intre individ si universul lui inconjurator. Un prieten revenit dintr-un stagiu (Fulbright) american – similar cu cel desfasurat de mine in acele indepartate juneti post-ceausiste – imi marturisea deruta sa esentiala in fata ideologiei umaniste, extrem de rudimentare, in jurul careia graviteaza intregul sistem epistemologic romanesc. Nu dovedim subtilitate, nu aratam pic de rafinament in raporturile cu mediul si cu ceilalti – credea amicul meu -, carente venite dintr-o absenta funciara a scolii etice din interiorul traditiei filozofice autohtone. Ne intersectam maniheist cu reprezentarile lumii actuale, nemanifestind subtilitate pentru nuantele si detaliile asa-zicind "marginale" (adesea mai revelatoare decit "adevarurile" inexpugnabile ale "axelor" dominatoare). Americanii, dimpotriva, posesori, in postmodernitate, a citorva dintre cele mai bune institute de filozofie din lume, si-au creat o cultura umanista a "amanuntului semnificant", scotind sensurile existentiale noi din realitati subsidiare, realitati pe care membrii elitei noastre intelectuale le socotesc, de regula, chitibusuri, atunci cind nu le iau peste picior pur si simplu.

Am inteles foarte bine frustrarea interlocutorului meu, aflat, evident, in "soc" de re-adaptare culturala la civilizatia-mama (trauma cumplita, de care imi amintesc eu insumi cu frisoane). Ceea ce el observase la nivelul "super-structurilor", acolo unde se nasc ideologiile (din magma tensiunilor intelectuale), eu cunosteam deja din experienta nemijlocita cu "baza", cu spatiul activ, dinamic, al societatii americane propriu-zise. Pe astfel de coordonate am descoperit mentionata relatie (neobisnuita) dintre individ si universul sau inconjurator, relatie ale carei particularitati vin – sint convins – din amintitele sfere inalte, rafinate si subtile, ale culturii umaniste, rasfrinte, simbolic, peste constituentele intregului mecanism social. In cazul americanilor, se poate vorbi, desigur, si de o etnogeneza diferita de oricare alt proces de formare a unei natiuni in istoria mondiala. In epoca pre-moderna, colonistii Lumii Noi refac, practic, un experiment "pre-istoric" – cel al destelenirii teritoriilor virgine si salbatice. Era firesc, de aceea, ca legatura lor cu alteritatea (ce include, fara indoiala, si totalitatea fiintelor si lucrurilor vietii, in complexitatea lor) sa se construiasca pe paradigme oarecum singulare. Omul si-a asumat, in acea "America a pionierilor", vorba lui G. Calinescu, o identitate mult schimbata (in raport cu identitatile generice ale celorlalte lumi si continente), articulata prin jonctiunea individului cu elementele universului "ne-uman" (indispensabile, de altfel, in procesul destelenirii).

Cum spuneam, personal, am remarcat aceasta predispozitie a americanilor catre "empatia" cu fiintele si lucrurile "celelalte", "empatie" vizibila in detaliile aparent nesemnificative ale comportamentului diurn. Am vazut gesturi interesante in America, a caror simpla enumerare devine un indiciu ilustrativ. Aici sint pensionati, de pilda, catei utilitari (politisti, sanitari etc.) in ceremonii fastuoase la care, de obicei, asista, cu seriozitate, intreg staff-ul profesional al institutiei unde patrupedul si-a desfasurat activitatea ani de zile. La fel se procedeaza, in armata, cu fregate si avioane de lupta, considerate iesite din uz si, ca atare, trecute pe linie moarta (frecvent, in muzee militare si nu la fier vechi, ca la noi!). Aliatii nostri de peste Ocean obisnuiesc sa decoreze gaini (au facut-o, festiv, in urma cu un deceniu, in semn de recunoastere pentru rolul imens pe care domestica zburatoare l-a avut in salvarea de la infometare a natiunii, de-a lungul anilor de restriste, din fazele de dezvoltare puritana a Americii). Presedintele gratiaza un curcan la fiecare Thanksgiving Day (Ziua Recunostintei), curcan care va muri, in consecinta, de moarte buna. In SUA, vezi animalele de companie cele mai neasteptate, de la testoase, soimi si maimute, pina la pitoni, iguane si soareci. Tot asa, majoritatea obiectelor care alcatuiesc cadrul comun al americanului primesc nume (sau apelative familiare), constituindu-se, indirect, intr-un univers viu, apt de comunicare. Nu intimplator, cred, pisicile, ciinii, vrabiile, porumbeii s.a. dezvaluie, in America, o familiaritate aproape stranie cu individul (oricine ar fi el), situindu-se departe de "salbaticia" sub incidenta careia ne imaginam noi, romanii, aceste animale. Ele reprezinta, la rindul lor, o parte din precizatul spatiu viu, cu care omul nu doar interactioneaza, ci si comunica.

Daca ar fi sa emit o judecata generala vizavi de relatia insului cu celelalte lucruri, in Lumea Noua, as spune, fara sa ezit, ca este una esential umana. Americanii umanizeaza lumea in totalitatea sa, cuprinzind, in efortul lor pancivilizator, lucrurile si fiintele vietii. Faptul le asigura o asezare mai comoda – aproape confortabila – in propria istorie (macar in acea istorie americana de dinainte de atentatele new-yorkeze, pe care eu am cunoscut-o si am pretuit-o enorm). E, pina la urma, in gestul "domesticirii" intregii alteritati un instinct pragmatic, de autovalidare si supravietuire. Stiu ca americanii sint inca "tineri", din punct de vedere istoric, si, prin urmare, marotele lor primesc usor dispretul nostru, al exponentilor "batrinelor" civilizatii. Am convingerea insa ca, in plan macroistoric, cel putin uneori, cei care nu au "tineri" se vad confruntati cu nevoia de a si-i cumpara. Cu marote cu tot.