Apartamentul lui Val

Initial n-am inteles de ce se muta Val. Copoul mi se parea un loc ideal pentru cineva care se apuca de literatura. Criticul mi-a taiat insa din elan, explicandu-mi in amanunt, care sunt avantajele si mai ales dezavantajele apartamentului in care locuia. Geamurile vibrau la trecerea tramvaielor. Uneori, nu numai geamurile, ci si peretii. Iar el, trecand prin cutremurul din ’77, traia intr-un stres continuu. Apartamentul mai avea si alte hibe. Grinzile si stalpii de beton nu erau bine tencuiti, astfel ca iarna peretii prindeau igrasie. Mucegaiul staruia si vara in camera amplasata inspre nord, pe care Val Condurache n-o mai folosea. In afara de aceasta, mi-a spus Val, apartamentul mai aduce si ghinion. Dupa ce a schitat aceasta descriere sumara a locuintei sale, Val m-a intrebat daca vreau sa ma mai mut sau nu in locul lui. Descrierea nu m-a inspaimantat. Stateam in Mircea, un cartier murdar, supraaglomerat, cu blocuri lipite unele de altele, astfel ca o locuinta in Copou mi se parea raiul pe pamant. Eram decis sa ma mut cu orice pret. Dupa ce a insirat inca o data hibele apartamentului pe care urma sa-l elibereze, Val Condurache m-a invitat la el acasa. Descinderea la fata locului nu m-a facut sa dau indarat. Apartamentul arata rau, camera din nord fiind acoperita pe trei sferturi de un strat gros de igrasie. "Nu-i nimic, i-am spus, am sa razuiesc tencuiala pana la caramida si am sa izolez peretii si tavanul cu smoala si carton…" "Stii ce munca inseamna asta?" "Stiu", i-am zis. "Te sfatuiesc, a conchis Val, conducandu-ma spre usa, sa te gandesti cateva zile, apoi sa-mi dai raspuns…" Dupa nici doua zile, l-am sunat din nou: raspunsul meu era acelasi: da, ma mut.  In fine, primind cheile de la Val, o perioada de timp m-am multumit sa vizitez zilnic apartamentul gol, bucurandu-ma de perspectiva pe care mi-o oferea parcul. In amurg, privelistea era dumnezeiasca. Apoi m-am apucat de repratii si, de-aici, a inceput cosmarul. Pentru a cheltui cat mai putin, m-am hazardat sa fac lucrarea in regie proprie, bazandu-ma pe un mester – un fost pictor de icoane -, care frecventa, de altfel ca si mine, terasa Corso.  L-am intrebat cat imi ia pentru lucrare. Suma pe care a avansat-o era rezonabila. Ne-am apucat impreuna de reparatii intr-o zi de luni, ca sa avem o saptamana in fata

In prima zi, am carat gunoiul si am desprins fainta veche de la baie. Parea ca pornisem reparatiile cu dreptul. Am lucrat de la sapte dimineata pana a inceput sa amurgeasca. Seara am cumparat de la alimentara cateva conserve de fasole si o sticla de vin, ca sa ne recuperam fortele pierdute. Dupa prima sticla a urmat si a doua. Pictorul se simtea nespus de bine. Alcoolul ii infierbantase imaginatia si a inceput sa bata campii in legatura cum va arata apartamentul in starea lui finala. Mi-a vorbit despre jacuzzi de la baie, despre fantana arteziana ce urma sa fie amplasata intr-un colt al sufrageriei, si multe altele. Nu m-am lungit prea mult la vorba. Si nici n-am acceptat ideea de-a mai destupa o noua sticla, tocmai pentru a serba viitoarea noastra izbanda. Invocand un pretext oarecare, am dat sa plec acasa. Dar n-am scapat usor. Mesterul imi cerea cu insistenta un avans, pentru lucrarea pe care o incepuse. Se afla la ananghie. M-a rugat sa-l ajut. Nu am avut putere sa-l refuz, si cum pusesem cativa bani de-o parte pentru reparatii, am scos portmoneul si i-am oferit cinci banconote de o suta. Pictorul a mai cerut cinci. Cu chiu, cu vai, i-am dat. Ne-am despartit in jurul orei opt. Eu am plecat acasa, iar mesterul a ramas in apartament sa mai puna la punct cate ceva. A doua zi, urma sa ne intalnim la ora sapte, dimineata. N-am intarziat nici un minut. In casa era o vraiste de nedescris. Pe dusumeaua de la dormitor, unde destupasem doua sticle, se mai aflau golite doua. Intelesesem cu cine avea de-a face. Mesterul era un dipsoman. Mi-am zis ca poate vine si atunci lamurim lucrurile. Imi schimbasem intre timp hainele si ma apucasem sa decupez tencuiala de pe pereti.

Se facuse zece, unsprezece, doisprezece, unu si mesterul nu mai aparea. Nu m-am pierdut cu firea. Absenta lui ma deranja, desigur. Dar cum incepusem treaba, timpul trecea destul de repede. In sfarsit, cam pe la trei si jumatate, aparu si zugravul. M-am uitat la el cu atentie: era imbracat curat, se tinea bine pe picioare si nu dadea semne ca ar fi baut ceva. O anumita sclipire a ochilor, precum si o usoara roseata din obraji, ma indemnara la prudenta. Pictorul incepu sa se scuze invocand fel de fel de motive pentru intarzirea sa. L-am lasat sa vorbeasca, fara sa-l intrerup. Cu cat vorbea mai mult, cu atat minciuna devenea mai evidenta. A vorbit asa pret de o jumatate de ora, apoi s-a intrerupt brusc si a facut marturisirea: dupa plecarea mea, mai bause doua sticle si dimineata i-a fost rau. A trebuit sa se dreaga. S-a dres si s-a incurcat din nou. Nici acum nu se simtea tocmai bine. Avea o fierbinteala rece (asa a spus, vorbea oximoronic) in tot corpul. Genuchii, mainile ii tremurau. Mi le-a aratat apropiindu-se de fereastra deschisa larg, intinzandu-le in directia luminii. Isi suflecase manecile pana la cot, isi descheiase nasturii de la camasa, lasand sa se vada pieptul slab, galbejit, cu claviculele iesite in afara,  de o culoare cadaverica. "Te-am incurcat, mi-a spus. Dar o sa-mi repar greseala… Banii pe care mi i-ai dat drept ca avans vor fi recuperati cu varf si indesat… Ma schimb si ma apuc de treaba." Pictorul isi tarai picioarele spre baie, unde se aflau hainele de lucru. Nu facu insa nici trei pasi, cand incepu sa tremure din toate incheieturile, de parca ar fi fost pus in priza de o mana nevazuta… Privindu-l, mi se facu deodata frica. Nu cumva e posedat de demon, mi-am spus si mi-am facut in gand cruce. "Nu, nu sunt posedat, rosti clantanind din dinti mesterul, ghicindu-mi parca gandurile. Doar ca din cand in cand, dupa cate un astfel de mars, trec printr-o usoara criza epileptica…" Habar nu aveam ce trebuia sa fac. Ii priveam convulsiile, invartind prosteste un spaclu in mana, cazut intr-o stare de prostratie. La un moment dat, m-am gandit ca un pahar de apa l-ar putea linisti. M-am apropiat de el cu teama, intinzand paharul plin. Oprindu-se din tremurat, pictorul imi facu semn, ca nu. Apoi l-am vazut miscandu-si buzele livide si intonand printre clantaniturile de dinti cuvantul "vin".

Auzindu-l vorbind monosilabic, intai m-am enervat, suspectandu-l ca joaca teatru pentru a ma escroca din nou. Apoi, gandindu-ma mai bine, mi-am spus: "Daca e cumva cuprins de delirum tremens, ceea ce e foarte posbil, atunci, intr-adevar, un pahar de vin l-ar putea pune pe picioare." Nu aveam vin in casa. Cumparasem, in schimb, trei beri Bucegi de la supermarket-ul din Copou si le lasasem sa se raceasca in chiuveta de la baie. L-am intrebat daca berea putea sa suplineasca vinul. Pictorul ma intelese de la jumatatea frazei. Oprindu-si pentru o clipa tremuratul, dadu afirmativ din cap.

Putea si inca cum! A bea berea avea efect asupra mahmurelii.

I-am intins fara vorba o sticla de Bucegi, destul de rece, gata destupata. Dupa ce-a golit-o, pictorul a stat un timp nemiscat, privind undeva in gol, pe deasupra parcului. Nici nu-mi dadeam seama cat de bine ii facusem. Dumnezeu avea sa ma rasplateasca pentru bunatatea mea. In timp ce vorbea, pictorul zugrav transpira din plin. La tample, parul ii era ud leoarca. Siroaie de sudoare ii curgeau pe fata. Nu-i nimic, m-a asigurat. Era o sudoare binecuvantata. Pictorul o astepta de mult. De acum s-a zis cu tremuratul. Celulele isi primisera doza necesara de alcool. Alcoolul alungase toxinele din organism. De acum pictorul era un alt om.

Ma inarmasem cu rabdare. Ii ascultam peroratia, asteptand sa puna punct delirului verbal. Mesterul sarea de la o idee la alta cu o usurinta de invidiat. La un moment dat, l-am vazut ca incetineste ritmul, dar nu pentru mult timp. I se facuse din nou sete. Prea multa apa fusese eliminata din organism. Acum celulele se sufocau. Crapau de sete. Pictorul ma privi cu ochi mari, albastri, in care se ondula o tristete infinita. Din buzele albe, uscate se scurse un fir de saliva. Mai aveam cumva o bere?