Arta dedublarii

Greu de prins intr-o formula definitorie aceasta ultima carte a Herthei Muller, Animalul inimii (Polirom, 2009), scriere probabil decisiva intru acordarea Premiului Nobel autoarei! Si greu de citit. Fata de Regele se inclina si ucide, din 2005, pe care am citit-o pe nerasuflate, intr-o continua uimire si incintare, Animalul inimii nu-ti stimuleaza apetitul lecturii, nu e o carte pe care sa n-o poti lasa din mina. Asta intrucit Hertha Müller nu scrie literatura de consum, best-sellers-uri, ca o, de exemplu, Amelie Nothomb care, oricum, nu cred sa acceada vreodata la supremul premiu al consacrarii si recunoasterii mondiale. Desi in mod sigur e mai citita si mai cunoscuta decit svaboaica nascuta/crescuta in Romania comunizanta si paupera, dar aclimatizata mai apoi in Germania denazismificata si untifera. Diferenta intre cele doua autoare e ca intre, sa zicem, Thomas Mann si Georges Simenon. Un roman precum In necunostinta de cauza il citesti in citeva ore si-l uiti in citeva zile. Animalul inimii l-am citit in citeva saptamini, reluind mereu anumite pasaje, si aceasta intrucit cartea Herthei Müller te solicita la maximum si-ti cere ragazul constientizarii celor citite. Al rumegarii. Animalul inimii, inainte de a fi un roman, e un poem. Dar nu un poem in proza si nici acea proza poematica producatoare de lesinuri, indeosebi cititorului de ultima generatie. E o literatura de frontiera, in care proza foloseste vehicolul poeziei, iar poezia trece, camuflata, granita prozei. Personajele, indeobste, par a vorbi in dodii, dar, de fapt, ele au un cod secret de comunicare, ceea ce e si firesc, intr-o tara unde libertatea de exprimare era un delict. Aproape totul este dedublat si, fie om, fie animal sau obiect, ciine sau copac, casa sau piatra, evolueaza paralel cu el insusi. Ciinele Piele este sosia capitanului (de securitate) Piele, si invers. Securistul insusi ii impartaseste fiecaruia dintre cei interogati favoarea de a fi anchetat de el: „Ai noroc cu mine". Ceea ce vrea sa spuna: „Ai fi vazut tu, daca era altul!". Piele se simte perfect in pielea lui, asa cum ceilalti simt cum li se razuie pielea, cum li se macina oasele, cum da navala singele. Dar nimic nu se petrece la vedere, doar se afla ca unul a fost anchetat si batut, cutare sau cutare a disparut. Oamenii folosesc „parole", vorbesc in parabole si cimilituri. Atmosfera de teroare, de continua supraveghere se sugereaza nu doar prin actiuni dure, de intimidare, ci prin firul de par pus pe geamantan, sau in plic, ca sa vezi daca ti s-a cotrobait inauntru. Si aproape intotdeauna firul de par lipseste.

Toti (sau aproape) asteapta, se pregatesc pentru doua evenimente: moartea dictatorului; fuga peste granita. Zvonistica tese scenarii in orizontul de asteptare: bolile dictatorului sint amplificate si multiplicate fabulos, moartea lui e iminenta, doar ca nu se produce. Mor, in schimb, cei care nu adera, cei care aspira la altceva, inclusiv la disparitia naturala a dictatorului, bratul lung al Securitatii ii ajunge si pe cei care au reusit sa fuga sau sa plece oficial, daca nu-si tin gura. Duplicitarii sint si ei pedepsiti (cazul Lola, cazul Tereza, personaje emblematice pentru tinerii care incercau sa razbeasca facind joc dublu: intre credinta si pacat). Tesatura, plasa ii cuprinde pe toti: copiii trag ponoasele din trecut ale parintilor, acestia – pe ale copiilor care ies din front, care fluiera-n biserica. Suspiciunea e si ea generalizata: colegul de camera studenteasca, profesorul, frizerul, croitoreasa, chelnerul, hingherul, oricare poate fi un informator. Si chiar este. In aceasta lume dedublata paranoic, doua personaje par a fi normale: „bunica cea cintatoare", alienata si deci rupta de realitate; si copilul, ingurgitind inocent (inca) prune verzi si vorbe uscate.

Doua „animale ale inimii" cresc in acest areal terifiant: frica si ura, ambele potentate reciproc. Ai crede ca frica este numai a (ne)supusilor, iar ura doar a supraveghetorilor. Dar si acestora le e frica, tocmai de aceea isi stimuleaza ura, inclusiv a celor pe care ii au in colimator. Fara ura, fara impotrivire, ei nu si-ar mai afla justificarea in nomenclatorul societatii (totalitare). Tot asa opozantii, chiar sub imperiul fricii, isi biciuie ura, spre a nu cadea in marasm, spre a nu accepta suficienta si concupiscenta cu regimul. „In frica aceea vazuseram, mai mult decit era permis, unul in celalalt, in aceasta incredere oarba aveam nevoie de reversul ei, care aparea pe neasteptate. Ura putea sa calce totul in picioare. Atit de aproape de ea putea sa coseasca iubirea, deoarece crestea la loc ca iarba grasa".

Nici o pagina de iubire in Animalul inimii, doar sugerate scene de prostituire si de abandon al animalului carnii. Iubirea este butaforie, ca-n filmele si cintecele de epoca (gen „Ilenuta tractorista"), comert cu plata in natura, asa cum il practica aceeasi Lola cu muncitorii de la abator, sau simpla satisfacere biologica, fara nici un angajament sentimental.

Sentimentul apare, mai degraba, pe alta falie: a dezradacinarii. Rasparul continuu, dorinta ardenta de a parasi aceasta (alta) „ferma a animalelor", se devalmasesc, daca nu se topesc, atunci cind emigrarea e infaptuita si trebuie a te integra, adapta altei comunitati. Mama, deja emigrata, sta „cu fotografia casei noastre pe noptiera", „…seara, inainte de a stinge lumina, ma uit la casa noastra. Trebuie sa-mi musc buzele si sint bucuroasa ca in camera se face imediat intuneric".    

O lumina crepusculara se rasfringe peste paginile acestei carti, ca un sfirsit si ca un inceput de lume. O poezie aspra pulseaza aproape in fiecare cuvint si, din toate, se configureaza saga unor destine prinse in malaxoarele istoriei. O carte si o autoare care isi merita recunoasterea.