Caută 
4 MIN
Denuntam adesea prejudecatile, fara sa ne dam seama ca, in fapt, sint nelipsite din mintea noastra. Ce sint acestea? Idei fixe, asumate cu sinceritate, „principii" inflexibile care ne ghideaza inconstient gindirea si actiunea. Nefiind acceptate ca atare – ca prejudecati, asadar -, ele trec drept adevaruri sau presupozitii „necesare", legitimind natura optiunilor personale ori de grup. Sint non-reflexive, dar si refractare oricarei cenzuri interne. De aceea, ele se recunosc mai curind „din afara". Un Dictionar al limbii filosofice, alcatuit de Paul Foulquié si Raymond Saint-Jean, invoca etimologia latina a lui praejudicium – care desemneaza actiunea de „a judeca inainte", de a prezuma, de a formula o judecata prealabila evaluarii corecte. Trei ar fi sensurile presupuse: judecata pronuntata anterior, intr-o cauza analoaga; opinie facuta inainte, dupa consideratii justificind un anumit sentiment de probabilitate; judecata oprita inainte de a-i da o justificare rationala si luata, de obicei, ca eronata. Prejudecata ar putea fi „confortul ignorantei" sau ignorarea voita, cu rol compensatoriu. In acest fel se fixeaza stereotipurile – acele impresii si imagini sablon, simplificate – despre un loc, o institutie, o persoana sau un grup, plecind de la generalizari care ascund nuantele, diferentele sau particularitatile.
Alain vedea in prejudecata „ceea ce este judecat inainte de a fi informat". Prejudecatile sint „regii vulgului" sau „ratiunea prostilor" (Voltaire). „Cele mai mari prejudecati" apartin spiritelor mici (Victor Hugo); ele „ocupa o mare parte a spiritului si infecteaza o alta" (Malebranche). Prejudecatile pot veni de la pasiuni (ura, orgoliu, invidie), din obisnuinta de a trimite la formule „gata-facute", consacrate de autoritatile prezentului sau trecutului, din ignoranta sau din lenea de a cerceta. Doua ar fi caracteristicile lor: ireflexibilitatea si eroarea. Un mare numar din prejudecatile noastre sint nereflectate fara a fi false, dupa cum altele – false – au fost precedate de o adinca reflectie. Eroarea nu este neaparat o prejudecata; cimpul celei dintii este mult mai vast.
In ce ne priveste, nu sintem feriti de confortul prejudecatilor. Spunem despre Iasi, de pilda, ca este „orasul celor sapte coline" (desi are, ca si batrina Roma, citeva in plus), ca este „capitala culturala a Romaniei" (sintagma autoreferentiala, deocamdata fara vreo acoperire), ca unele din evenimentele petrecute aici – rarisime si periferice – au o certa „anvergura nationala".
La fel stau lucrurile in privinta artelor vizuale. Despre soliditatea si vigoarea acestora am luat seama si mai mult in anul care tocmai s-a scurs, frecventind cu un plus de asiduitate „locurile" care o consacra. Prejudecati ale „lumii artei" fac ocazia unor inadecvari stinjenitoare. Cauza acestora trebuie cautata in precaritatea culturii estetice de la noi, dar si in superficialitatea contactului nemijlocit cu arta. Spunem, spre exemplu, ca operele artistice trebuie sa imite sau sa reprezinte cu fidelitate realitatea; ca tulbura mintile si ne rascolesc in exces pasiunile; ca efemineaza simturile si atrofiaza impulsurile „barbatesti"; ca sint lipsite de finalitati practice; ca sint scumpe si inaccesibile; ca sint opace in privinta sensului; ca „dau bine" doar la decorarea spatiului ambiant; ca posterul, fotografia digitala, goblenul si bibeloul sint cu mult mai expresive decit clasicul tablou.
„Portretul" artistului este, la rindu-i, plin de clisee: boem incurabil, lunatec, sofisticat si de neinteles; rezoneaza doar cu muzele si cu divinitatea; este mereu in cautare de inspiratie; cind nu o gaseste, recurge la alcool; isi iubeste neconditionat confratii si este oricind solidar cu acestia; creeaza pentru posteritate, nu pentru prezent; este strain de mizele financiare; dispretuieste kitsch-ul si uritul; nu face defel compromisuri; refuza orice parti-pris politic; este obsedat de modelele feminine, pe care le convinge sa pozeze nud.
Si in privinta publicului staruie anumite stereotipuri: are gust, este omogen si competent, recunoaste adevarata valoare; stie mai mult decit oricine despre ce este vorba in expozitie (in special, daca vorbim despre sotia sau rudele artistului); este snob si ignorant, inert si refractar (daca nu pricepe sau nu apreciaza mesajul); este interesat de arta expusa pe simeze, nu de protocolul oferit la finalul vernisajului; crede ca frecventarea galeriilor sau a muzeelor tine de educatie, nu de capriciu, vacanta sau moda; este fidel artistilor pe care ii recepteaza.
Despre criticul de arta avem – cum altfel? – nenumarate prejudecati. Criticul… critica, desi pare sa nu o faca prea evident; este inteligent si spontan, are „spirit" si umor; barba, pipa si papionul il recomanda cu prisosinta; nu conteaza ce spune, important este sa vorbeasca frumos; daca te lauda, e bun; daca lauda pe altii, e superficial; daca face observatii nemagulitoare, nu a inteles nimic sau a fost excedat de adincimea mesajului; gaseste sensuri care scapasera initial chiar artistului; nu percepe onorariu si nici nu lauda proportional cu densitatea acestuia; se poate si fara…
In arta, ca si in viata, lucrurile sint departe de a fi corect intocmite sau rezonabil cunoscute. Invocam idealuri, dar acestea sint mereu inaccesibile. Compensam prin recursul la surogate care intretin pe moment iluzia perfectiunii. De multe ori, prejudecatile se substituie atit realitatii, cit si adevarului. Nu toate sint insa nocive sau de evitat. Mi-as dori ca din multimea prejudecatilor sa le alegem in Noul An doar pe cele bune. O fi posibil?
