„Bampirul” national

Cititi, va rog, urmatorul fragment, incercind sa va pastrati stapinirea de sine. Baubau-ul din poveste e doar rodul imaginatiei unei scriitoare americane contemporane si nu un individ real, asa cum ati putea crede: „Acum il vedeam mai bine, desi chipul ii era inca in umbra. Purta o cusma ascutita verde cu auriu, pe care era prinsa deasupra fruntii o fibula grea, cu o piatra pretioasa, si o tunica din catifea aurie, cu umerii marcati si cu un guler verde, inalt, sub barbia masiva. Giuvaierul de pe frunte si firele aurii din tesatura gulerului straluceau in lumina focului. O mantie de blana alba ii invelea umerii, prinsa cu o brosa de argint, de forma unui dragon. Vesmintele ii erau extraordinare; ma simteam aproape la fel de speriat de ele pe cit ma ingrozea prezenta acestui mort viu. Erau haine reale, vii, noi, nu piese decolorate din vitrinele unui muzeu. Iar el le purta cu o extraordinara opulenta si gratie, stind tacut in fata mea, cu mantia aceea alba cazind in falduri in jurul lui asemenea unui virtej de zapada. In lumina luminarilor i-am vazut mina cu degete boante si rani cicatrizate, asezata pe minerul unui pumnal, iar dedesubt piciorul puternic intr-un pantalon verde si incaltat in gheata. Isi schimba usor pozitia, intorcindu-se in lumina, dar la fel de tacut. Ii vedeam fata mai bine acum, iar amestecul ei de forta si cruzime m-a determinat sa ma trag inapoi – ochii aceia negri sub sprincenele impreunate, nasul lung si drept, pometii largi, de culoarea osului. Gura – am remarcat – era inchisa intr-un zimbet dur, rubinie si usor curbata sub mustata sirmoasa, inchisa la culoare. /…/. Isi indrepta umerii, chiar mai orgolios, si ma privi drept in fata, in semiobscuritatea care ne despartea. – Eu sint Dracula, spuse el". Pentru ca prezentarile sa fie complete, voi adauga faptul ca naratorul ingrozit al scenei este istoricul englez (traitor in Statele Unite) Bartholomew Rossi. Alaturi de celebrul vampir valah, el e unul dintre protagonistii best-seller-ului american The Historian (2005), tradus si la noi, la RAO, cu titlul Colectionarul de istorie (2006). Autoarea cartii, Elizabeth Kostova, este o scriitoare relativ tinara (nascuta in 1964), cu studii la Universitatea Yale. A lucrat la acest roman de debut (de sapte sute de pagini format A4!) timp de zece ani, bucurindu-se acum de celebritate internationala. Ce-i drept, cartea e scrisa admirabil, cu naratori multipli, planuri epice si cronologice intercalate, suprapuse si interrelationate intr-un mod impecabil. Kostova are stofa de prozatoare autentica. Motivul pentru care ma refer aici la volum vine insa dintr-un sentiment de alerta, declansat mie de succesul constant (iata, si in zilele noastre!) al temei vircolacului roman in lume si, cu precadere, in Statele Unite.

Kostova nu-i dispretuieste pe balcanici, dimpotriva (e sotia unui bulgar, Kostov, numele ei de domnisoara fiind Johnson!). Pare foarte documentata vizavi de istoria si geografia sud-estului european (inclusiv vizavi de istoria lui Vlad Tepes), nu spune prostii (ca faimosul initiator al mitului draculian, irlandezul victorian Abraham „Bram" Stoker) si, desi il construieste pe voievodul valah (inevitabil!) cu atribute de monstru, ilustrindu-l ca pe un „mort viu", un „zombie" in varianta rasariteana, ea il pune intr-un context special. In cartea lui Kostova, Dracula a supravietuit (ca vampir) cinci sute de ani pentru a stringe carti (din toate epocile si culturile). Il rapeste pe istoricul Rossi (din biroul sau elegant, de universitar in America) tocmai din pasiune pentru lectura. El vrea un bibliotecar (se intelege, nu unul oarecare, ci unul genial, precum mentionatul Bartholomew) apt sa-i catalogheze uriasa colectie de volume (multe unicat in lume!). Spune printul sangvinar: „In sufletul meu sint un carturar, asa cum sint si razboinic, iar aceste carti mi-au tinut companie de-a lungul anilor." Misiunea lui Rossi nu va fi una obisnuita: „Vei lucra cu unele dintre cele mai stralucite – si mai profunde – carti scrise vreodata. Multe dintre ele nu mai exista nicaieri altundeva. Poate stii /…/ ca numai circa unu la mie din intreaga literatura produsa in decursul mileniilor a supravietuit pina azi. Eu mi-am asumat sarcina de a mari, odata cu trecerea secolelor, acest procent." Ca bonus, profesorului i se ofera si fericirea suprema – nemurirea. Slujindu-l pe Vlad Dracul, el ar deveni, volens-nolens, un „mort viu" pentru totdeauna. Continua, persuasiv, maleficul domnitor valah: „Vei avea parte de o viata eterna, la care putine fiinte pot spera. Esti liber sa dispui cum vrei de cea mai stralucita arhiva de felul ei, din cite exista pe fata pamintului. Opere rare iti stau la dispozitie, opere care acum nu mai exista nicaieri altundeva. Toate acestea sint ale tale. /…/. Cu onestitatea ta ferma, poti deslusi lectiile istoriei /…/. Istoria ne-a invatat ca omul e rau din fire, de o rautate sublima. Binele nu e perfectibil; maleficul e. De ce sa nu-ti folosesti atunci calitatile in slujba a ceea ce este perfectibil? /…/. Impreuna vom duce munca de istoric dincolo de orice limite cunoscute azi. Nu exista puritate mai mare decit cea a chinurilor istoriei. Tu vei avea ceea ce-si doreste orice istoric: pentru tine, istoria va fi realitate." Dracula propune o mutatie istoriografica, in cel mai autentic sens al termenului, revolutionara: aceea de transferare a timpul istoriei catre timpul istoricului. El vrea adevarul total in istoriografie, transformarea istoriei insasi – pentru istoric – intr-o realitate continua, imposibil de falsificat sau fragmentat. Astfel, Tepes rezolva, printr-o muscatura vampirica pe gitul unui istoric exceptional, toate disperarile, toate neputintele filozofilor istoriei, de la Platon pina la Hegel si de la Husserl pina la Hayden White, fiind, in ochii Kostovei, un veritabil Iluminat.

Si, totusi, ramine sentimentul meu de alerta in legatura cu „vampirul roman". De unde aceasta obsesie a Apusului pentru „vircolaci"? Romanul de fata, oricit de fin ar aborda „problema romaneasca" (vitejie, crestinism exemplar, lupte eroice cu otomanii, mincare buna, ospitalitate, femei frumoase, etc., etc.), nu-si poate reprima niste vechi stereotipuri occidentale: valahii sint mari bautori de singe uman, isi strapung adesea mortii (suspecti) cu taruse in inima, practica ritualuri vrajitoresti (similare practicilor voodoo) si, in general, la prima vedere, sint suficient de exotici. Auzind limba romana, un distins intelectual turc (din roman) exclama inspaimintat: „Drakul! Drakul!", iar o tiganca, descoperind identitatea valaha a protagonistei, incepe sa o blesteme, numind-o „fiica lupilor". Unor cadavre (muscate de vampiri) li se pun catei de usturoi in gura (dupa „moda valaha") si orice contact al personajelor cu spatiul carpatin si cu locuitorii lui este in prealabil protejat cu mirositorul aliment (americancele din carte isi ascund catei de usturoi in buzunarele rochiei, dorm cu odorizante capatini sub perna si poarta mereu asupra lor crucifixe de argint, desi, ironic, nu dau doi bani pe religie). Ce ofera, in continuare, consistenta acestui mit ridicol? Ce ne impinge atit de intens spre postura grotesca de „vampiri"? Nu am un raspuns imediat, dar, privind adesea malignele stiri autohtone, imi vine sa tin putin mujdei sub limba. Ca sa nu mai spun ca, lovindu-ma involuntar de unii compatrioti lombrosieni de pe strada, strig, frecvent, oripilat, cu gesturi de primadona afectata: „Drakul! Drakul!".