Bill Cunningham New York

Energie pina la moarte. Creativitate continua si propria pasiune pentru frumos, caci „cel care cauta frumusetea o va gasi" (spunea Bill Cunningham in 2008, decorat ca Officier de l’ordre des Arts et des Lettres de Ministerul francez al Culturii).

„Mai mult decit oricine altcineva din oras, el detine intreaga istorie vizuala a New York-ului ultimilor 40-50 de ani, intreaga sfera a modei din viata New York-ului" (Oscar de la Renta, designer).

In fiecare dimineata, Bill se suie pe bicicleta si porneste la vinatoare de costumatii. Pe trotuar, la treceri de pietoni, in intersectii surprinde orice i se pare mai frapant. Are peste 80 de ani, vocabularul format acum 40 si tonusul unui adolescent. Rubrica sa din The New York Times, disponibila mai nou si ca video-podcast, si-a pastrat prospetimea in ultimele 200 de weekend-uri. Documentarul colegilor sai, jurnalisti la acelasi cotidian, incearca si reuseste, printr-un montaj alert, sa redea sentimentul unei zile in pielea lui Bill Cunningham. Filmarile civile, lipsite de incadraturi studiate sau mizanscene simbolic-emotionale, se potrivesc cu abordarea directa a lui Bill vizavi de ce-l inconjoara.

Intre relatari despre inceputurile sale din anii ’50 ca designer de palarii si spectacolul zilnic al strazilor contemporane pe care le fotografiaza, Bill isi exprima clar optiunile etice si profesionale. „Nu te atinge de bani", e una dintre ele. „Nu poate sa-mi faca nimeni nimic, pot sa fac ce vreau tocmai pentru ca nu m-am atins de bani." E o persoana invatata cu viata singuratica  si nu arunca cu opinii primprejur, parerile inregistrate de documentar venind din curiozitatea si sapaturile autorilor. Astfel, in ciuda faimei sale in lumea modei si a apropierii de inalta societate new-york-eza, Bill locuieste intr-o camaruta mobilata cu un pat si citeva fisete, unde isi pastreaza arhiva fotografica, cea mai mare parte din ea nepublicata. Maninca sandviciuri la colt de strada si poarta o haina de ploaie albastra din echipamentul de serviciu al pompierilor. Nu fotografiaza pe digital, colaborind cu un editor foto de la ziar pentru scanarea filmelor si alcatuirea paginii de duminica. Semanind cu un mood-board de moda, colajul de fotografii e asamblat cu un ochi atent la legile clasice ale reprezentarii foto (Bill catre editor, referindu-se la selectarea unui fragment de fotografie pentru includerea in colaj: „Fii atent, nu-i taia bratele! Cum poti sa faci asta? Ce fel de editor esti tu?"). In insistenta sa pe amanuntele de compozitie, contrast si atmosfera a colajului de duminica, Bill mentine si sustine un nivel artistic ridicat, singurul lucru fata de care isi exprima mindria. Il apostrofeaza hitru pe editor („Ce-ncerc eu sa-i explic aici unui taietor de lemne?…") inainte de a fugi la urmatorul eveniment monden. Prieten apropiat al celor mai instarite si influente doamne din societatea new-york-eza, Bill nu serveste nimic la receptii. Intr-un alt aparté, marturiseste ca incearca sa pastreze o anumita distanta fata de subiect, tocmai pentru a-si pastra obiectivitatea.

Fiind un documentar mai degraba de sarbatorire decit de cercetare a unui subiect cu potential de controversa, Bill Cunningham New York  nu insista pe aspecte dramatice. Singurul simbure de conflict, inclus poate de dragul diversitatii, e cumpararea spatiilor locative ale unor artisti din generatia lui Bill de catre o corporatie americana. Politizat de citiva intervievati in sensul unui atac asupra patrimoniului cultural american (cladirea respectiva gazduise spatiile creative ale unei faimoase companii de balet), evenimentul e clasat de Bill cu aceeasi nonsalanta cu care priveste lipsa bucatariei din propria garsoniera: „Ei, si? O sa stau in alta parte".