Caile Domnului

Ceea ce i s-a intimplat unui fost coleg de-al meu de facultate – in a doua parte a anilor ’90 – demonstreaza, dincolo de posibilitatea oricarei indoieli, faptul ca nimeni si nimic nu ar putea controla vreodata, fie si minimal, traiectoria destinului propriu, caile Domnului fiind, cum bine se stie, ascunse si nebanuite. Omul nostru era, in urma cu mai mult de un deceniu, tinar profesor de engleza la un liceu (nu foarte prestigios) din Birlad. Fusese un student stralucit, insa o anumita moliciune nativa, alaturi de presiunile familiei, il determinasera sa revina, dupa studiile universitare, in orasul natal, in postura de dascal cuminte, fara pretentii deosebite sau ambitii nepotrivite. La timpul povestirii avea deja doi copii si o nevasta lipsita complet de gustul aventurii, asa incit soarta lui provinciala parea cumva pecetluita.

Totusi, intr-o buna zi, in circumstante mai curind neverosimile, profesorul facu o descoperire incredibila. Ajuns mai devreme ca de obicei in cancelarie, el zari la cosul de gunoi o hirtie lucioasa (laminata), colorata mult prea exotic pentru atmosfera cenusie a batrinului liceu birladean. Intrucit nici macar femeia de servici nu ajunsese inca prin zona la o ora asa de matinala, fostul meu coleg – Titi pe numele sau – se apleca fara jena si o scoase dintre cotoarele de mere si servetelele pentru sendvisuri, din ziua precedenta. Plin de uimire, citi pe nerasuflate un anunt al Ambasadei SUA din Bucuresti, adresat tuturor dascalilor (liceali) de engleza din tara. Neintelegind limba lui Shakespeare, indubitabil, directorul (alcoolic) ori poate secretara sefa (gospodina rurala) aruncasera hirtia la cos, pentru evitarea oricarei complicatii birocratice.

Se lansa competitia Fulbright pentru profesorii din invatamintul preuniversitar, care erau invitati sa solicite dosarul de concurs la un numar de telefon cu prefixul Capitalei. Titi – teleghidat parca de o forta supranaturala – respecta intocmai instructiunile, primind ulterior documentatia de la Ambasada, completind-o cu atentie desavirsita si plecind, dupa citeva saptamini, la Bucuresti, pentru a sustine un interviu in fata unei comisii americane. Fu intimpinat de o doamna (romanca) extrem de severa, care se recomanda "asistenta atasatului cultural si responsabila cu programul Fulbright". Speriatul nostru birladean incerca sa-i sarute mina, introducindu-se, scurt, drept "Titi". Doamna isi retrase mina cu dispret si-i spuse taios: "Aici nu mai sinteti in provincie!". Cu certitudine, nu-l placea si hotarise sa-i faca viata grea.

Am cunoscut-o eu insumi pe doamna respectiva – functionara decenii bune in cadrul serviciului diplomatic american din Romania – si pot confirma ca era in stare de badaranii foarte mari, in special cu tinerii solicitanti de burse Fulbright din zona Moldovei, pe care, se pare, nu-i agrea intr-un mod natural. Titi, timid din fire, se pierdu cu totul, dar intrarea la comisie (formata in totalitate din americani si prezidata de insusi atasatul cultural) il remonta. Amabilitatea conversatiei ii permise sa se deschida si, in consecinta, raspunse stralucit la intrebari (era totusi un anglist excelent). Se mai fisticea doar cind intilnea privirile nimicitoare ale doamnei "asistente" (prezenta si ea la interviu, dar in calitate de secretara, fara permisiunea de a interoga aplicantul). Prin urmare, Titi facu o figura deosebit de buna. Atasatul cultural ii strinse mina amical la final.

Previzibil, in citeva luni, a fost instiintat ca va fi inclus in schimbul Fulbright de profesori, urmind sa plece sa predea la New York. "Asistenta" ii facu insa zile fripte, aminindu-l cu documentatia pina la limita limitei. I-a trimis, la un moment dat, prin posta, o fisa medicala-tip, cerindu-i sa o aduca parafata (de vreo douazeci de medici de diverse specialitati!), la Ambasada, in douazeci si patru de ore de la primire. Disperat, Titi a stat cu caciula in mina pe la cabinetele doctorilor, reusind sa ajunga a doua zi, cu fisa gata, la temuta doamna in birou. "Nu, domnule", exclama asistenta atasatului cultural, cu suris sadic, "am spus (desi nu spusese, n.m.) completata de medici bucuresteni, nu birladeni, mituiti probabil de dumneavoastra ca sa va declare sanatos. Asa ca va rog sa mergeti la o clinica din Capitala si sa repetati examenele. Va astept intr-o ora", adauga doamna cu satisfactie malefica.

Titi iesi pe bulevardul Magheru strivit de situatie. Nici macar nu stia incotro sa o apuce. Apoi, isi aminti de o colega de-a noastra de facultate, care, la sfirsitul studiilor, venise la Bucuresti cu familia, intrucit tatal ei – militar de cariera – fusese numit intr-o inalta functie de comanda. Omul isi suna iute sotia la Birlad, pentru a gasi numarul Alinei, colega in cauza. Spre surpriza lui Titi, lucrurile mersera struna si dadu peste Alina in mai putin de zece minute. Fata – bucuroasa sa-l poata ajuta – veni si-l lua personal din strada pentru a-l duce la "domnul general" (devenit adjunctul sefului Marelui Stat Major, adica a lui Cioflina insusi, daca vi-l mai amintiti). Importantul personaj rezolva chestiunea in citeva minute si Titi, nevenindu-i sa creada, reveni la Ambasada intr-o ora, cu hirtia parafata de medici militari cu grade de generali si colonei. Pe linga parafele lor, in buclucasul document stralucea si stampila Guvernului Romaniei.

Doamna "asistenta" il privi pe Titi cu spaima, dar nu-si opri atacurile. Incerca sa-i amine viza, pe motiv de "aglomeratie". Colegul meu suna insa, pe banii lui, la New York (chiar la sediul IIE – International Institute for Education), unde, din pura intimplare, fu transferat la directorul general (domnul Di Angelo). Acesta fu oripilat de ce se intimpla la Ambasada SUA din Bucuresti si dadu mesaje turbate in eter, astfel incit Titi primi viza chiar a doua zi, sub privirile doamnei-zbir ce tradau starea de soc. Paradoxal, dupa citeva luni, doamna mai facu o tentativa de blocare a familiei lui Titi de a obtine vizele de plecare. Amarit de cele intimplate acasa, colegul meu se plinse directorului scolii din New York unde preda, a carui sotie, se pare, era sefa peste un departament major din cadrul CIA. A doua zi, cu mini tremurinde, "asistenta" diplomatica inmina pasapoartele, impecabil vizate, sotiei si copiilor lui Titi.

Epilogul e mai degraba banal. Presa bucuresteana a publicat o notita, pe la sfirsitul anilor ’90, conform careia o veche functionara a Amabasadei americane in Romania isi pierduse mintile, declarind peste tot ca ar fi urmarita de "extraterestrii din Birlad". In fine, eu adaug ca Titi (ramas definitiv in America) a ajuns acum, din intimplare in intimplare – hoinarind pe caile ascunse si nebanuite ale Domnului -, pe punctul de a obtine o slujba frumoasa la Departamentul de Stat, sub conducerea doamnei Hilary Clinton.