Cartile sau viata? Valeriu Gherghel si lumea sa

Se apropie iarasi sfirsitul anului. Spun iarasi pentru ca de mult timp nu mai este vorba de un simplu sfirsit, de finalul unui episod cronologic oarecare, cu doza sa de patetism si melancolie inevitabile. In societatea de consum, sfirsitul de an a devenit un soi de ritual eroic: un triumf si un calvar, deopotriva. Peste toate, este acelasi final anuntat. De anul trecut si dintotdeauna. Sau aproape… Vom avea cu siguranta esentialele anchete cu cel mai/cea mai, clasamentele de toate felurile si mai ales uriasul bombardament publicitar, care ne va aduce aminte ca intotdeauna uitam sa cumparam ce este important.
As dori sa ma inscriu si eu in acest „trend", daca mi se permite. Voi incerca sa vorbesc in saptaminile urmatoare despre cartile care mi-au placut in acest an. Din pacate, nu sint foarte multe. Nu mai citesc demult strict de placere (decit foarte rar!), ca probabil multa lume. Prima carte apartine lui Valeriu Gherghel si a aparut, in ciuda indicatiei de pe coperta, la inceputul acestui an. Este acum cu siguranta deja epuizata. Fapt care ma va scuti, sper, de orice suspiciune publicitara. Mai mult, as vrea sa dedic acest articol zilei nationale, chiar daca va aparea tardiv… Visez de altfel la ziua cind scriitorii vor defila cu cartile lor de ziua nationala alaturi de tancuri, rachete si soldatimea in fireturi.
Cititorilor acestui ziar, numele lui Valeriu Gherghel nu le poate fi strain. Dl. Gherghel este cunoscut de multi ani drept un eseist respectat si mereu pasionant. Un spirit erudit si un polemist redutabil. Desi preda filosofia (ma rog, un domeniu al acesteia!) la Universitate, cartea sa evita cu o anume perseverenta genul academic si de altfel aproape orice fel de gen. Pentru mine, initial, surpriza a fost oarecum neplacuta. Ma asteptam la un  eseu monografic sau macar la un studiu cu referintele la zi, numai bun de citat fara a fi citit. Porunca lui rabbi Akiba  (Polirom, 2005) este o carte nu numai cu un sex incert dar mai ales imposibil de abandonat, ca simplu cititor. De mult n-am mai citit un autor roman atit de pasionant si in acelasi timp atit de greu de comentat.
In ciuda titlului sau, care sugereaza existenta unui mesaj imperativ, cartea straluceste prin totala absenta a unui mesaj. Intr-un anume fel este o carte de atmosfera: un reportaj de idei in lumea cartilor si a reprezentarilor despre acestea. S-ar putea spune ca avem un elogiu al lecturii si al cartilor. Poate. Dar nu mi se pare acesta mesajul cartii. Autorul se foloseste de carti intii de toate ca de o scenografie. Iar daca elogiul cartii si al lecturii este in logica demersului, Valeriu Gherghel are grija cu aerul ca nu este decit o inocenta contradictie, un deficit de argumentare, sa ne distruga aceste certitudini. Cartea sau viata?,  pare a ne intreba mereu dl. Gherghel. Viata, fireste, spune el, impreuna cu „maestrul" sau de la distanta, fostul primar al orasului Bordeaux, Michel de Montaigne.
Totusi, de neinteles, Valeriu Gherghel alege cartile. Unele moarte, in sensul ca numai el le mai citeste. De altfel, aproape totul este inactual (in sensul lui Nietzsche, din cite imi dau seama, cel de-al doilea maestru al lui Valeriu Gherghel, alaturi de Borges). De aici deruta inevitabila a cititorului. Sub raport stilistic, eseurile sale sint greu de clasat (autorul insusi se plaseaza printre post-moderni, ca orice discurs inclasabil!): note de lectura? exercitii hermeneutice? Juisari de lector infierbintat? O carte de intelepciune? Un ghid de lectura?
Este evident ca autorul nu vrea sa lamureasca problema fundamentala a vietii. Ai impresia unui nobil medieval care traieste undeva sa spunem la Bordeaux, in secolul XVI, are mult timp liber, talent in exces si toata biblioteca umanitatii alaturi. Din care alege. De aici uneori impresia de joc. Ludicul nu este esential totusi la Gherghel. Esential imi pare a fi libertatea de alegere si libertatea stilistica. Pina la ludic, pina la relativism. Nimic nu este serios. Nimic nu este definitiv. Nimic in afara culturii. A clasicilor. A cartilor.
Prezenta atit de puternica a subiectivitatii, tentatia autoreferentiala, vizibila mai ales in partea finala, m-a impins la un moment dat sa consider cartea un soi de jurnal (de lectura, de idei, de formare etc.). De altfel, prin raportare la tendintele curente de scriitura autoreferentiala, prin aparenta sa frugalitate, putem considera cartea un blog, probabil avant la lettre. Titlul, ambiguu, baroc, ar merita o exegeza in sine: Porunca lui rabbi Akiba. Ceremonia lecturii de la sfintul Augustin la Samuel Pepys. Eseuri si autofrictiuni exegetice. „Orice titlul este o promisiune", spune el undeva. In acest caz avem mai mult promisiuni.
Astfel, cartea este impartita in patru parti. Prima (Tolle, lege: ia si citeste!) pare a fi destinata discutiilor despre conditia de lector si despre natura lecturii, in general. A doua (Lectio divina: lectura sacra), mult mai omogena, dar nu in sens monografic, se ocupa de lectura in mediul religios. Chiar la inceputul acesteia, gasim si eseul care da titlul principal al cartii: Porunca lui rabbi Akiba: o analiza asupra unui soi de normativ privind lectura corecta a textului sacru. A treia parte (Mirabilia) se opreste indeosebi asupra utilitatii lecturii: a caracterului sau instrumental, a felului in care lectura se transforma in cunoastere. A patra (Quis est homo hic: cine este acest om?) ar vrea sa ne dea cheia cartii: nu numai ca in spatele fiecarui autor de afla un cititor, dar ca lectura presupune imperativ o lectura de sine, o cautare si exegeza a eului.
Dupa cum se vede, nu se poate spune ca am avea aici o istorie a lecturii, ma rog, a ceremonialului lecturii, in sens obisnuit. Dar nu s-ar spune prin aceasta ca titlul este nepotrivit. Privirea istorica trebuie inteleasa in sens dublu:  ca raportare la cronologie, chiar daca relativ, dar mai ales ca o lectura in spirit istoric, sub forma unui historicism bine temperat.  De ce de la Sfintul Augustin la Samuel Pepys? Autorul nu-mi pare ca explica suficient. De altfel, nici nu se opreste la Samuel Pepys, cronologic vorbind. Eseuri? Formula nu este nici ea prea limpede. Eseul este un gen prea liber, pentru a fi explicit in sine. In cazul de fata, eseul este ceva intre tableta, articol de dictionar si jurnal de lectura.  Cit priveste ultima formulare, autofrictiuni, cuvint inventat de buna seama, autorul vrea sa ne sugereze probabil pe de o parte ca sinele este inclus in text, iar pe de alta ca este vorba de un discurs „dilematic", mereu in disputa cu el insusi si care trebuie citit ca atare. De ce exegetice? Habar n-am. Dar perseverez si sper ca pina saptamina viitoare sa ma dumiresc. Cer deci, bunului cititor, un time out necesar.