Ce titlu sa-i dau, Florine?

Din lumea rece a Munteniei, urcam, la intervale de ani, in Iasul studentiei mele pentru o cura de dulceata moldoveneasca. Imi cautam, obligatoriu, fostii colegi de la "Opinia Studenteasca" si, de la o vreme, pe Florin Zamfirescu nu il mai gaseam la "Monitorul" sau la "Ziarul de Iasi", ci unde nici nu ma duceam cu gindul. Ba la nu stiu ce camera de comert, ba prin unghere la universitate, ba in niste odai linga Mitropolie. Bagam de seama ca ajunsese om important: ma intimpina cite o secretara precauta care ma descosea enervant cine sint, de unde sint, ce treaba am cu domnul director si cum am spus ca ma cheama. Pe urma imi spunea sa astept sa vada daca domnul Zamfirescu e ocupat si pasea sfioasa dincolo, iar mie, nerabdator, imi venea sa strig dupa ea, ca in Caragiale, sa-i spuna odata ca am venit eu. Numai ca Florin aparea imediat in cadrul usii, zimbind candid, cu bratele larg deschise si cu aceeasi formula de intimpinare care incepea mereu cu "Oooo, frate Pricopane!", urmata, chicotit, de o vorba de-a noastra daca sint tot contabil la Cimpulung.

Bineinteles, el facea ziare. Aproape de fiecare data altul: format mic, format mare, alb-negru, color, cu fascicole si suplimente, cu titluri si gaselnite noi si, mereu, cu acelasi suparator succes de piata. Florin Zamfirescu era un fel de stilist de gazete, le zamislea si le traia deopotriva, si asa l-am cunoscut in redactia "Opiniei…", acolo unde scenariul si distributia le hotara Boierul Condurache, dar restul, de la regie la lumini, era treaba lui. Cind lua un material, cadea intr-un fel de transa citeva secunde si atunci cred ca un inger ii soptea la ureche ce titlu sa puna. Il scria secretos, pe urma indeparta hirtia de ochi privindu-o satisfacut, ca un pictor multumit de ultima tusa. Iar noi, invataceii, ne miram de unde il scoate si ne inchipuiam ca, vreodata, uite-asa o sa ne uitam, ca Florin, si o sa dam lovitura!

Eu am pastrat mereu imaginea fratelui Zamfirescu din acei ani. Cu stiinta sa de gazetar desavirsit, cu mapa plina de spalturi, cu parpalacul sau verde, cu barba pe care si-o mingiia cind ne citea rabdator textele si cu poeziile sale despre care il minteam ca-mi plac, fiindca nu intelegeam nimic din ele. Si, mai ales, cu camaraderia neintinata a tineretii si cu tonusul sau hitru care metamorfoza orice dialog cu el in nesfirsite cascade de ris.

Nu l-am vazut nici suparat, nici nervos, nici pesimist, si asa imi ramine pentru totdeauna. Am plins cind a murit Razvan Matei, m-am infiorat la disparitia Alinei Sorohan, am primit ca un cutit vestea uciderii lui Costica Andrei si m-am cutremurat la tragedia Vandei Condurache. Dar cind am citit simbata seara ca a murit Florin Zamfirescu, mi-am spus ca nu, nu trebuie sa pling, pentru ca, daca el ar fi asistat la propria-i inmormintare, tot ar fi gasit o chichita si ar fi scris imediat un puls!

De aceea, de departe, inchipuindu-ma linga mormintul sau, il intreb, ca pe vremuri, ce titlu sa dau acestei despartiri si, asteptind sa-i sopteasca ingerul, au inceput sa-mi rida lacrimile…