Caută 
5 MIN
G. Topirceanu, un scriitor care merita revizitat, caci rezerva mereu surprize, mai ales ca prozator, a tinut, in doua randuri (la Bucuresti si la Iasi), in 1935, doua conferinte aproape identice, cu titluri sinonimice: Cum am devenit moldovean, respectiv Cum am devenit iesean. Revin uneori asupra prelegerii lui, pentru ca ma simt si eu cu musca pe caciula. Nu reactionez inca, in forul meu interior (detin si asa ceva, parol!), cand cineva ma socoteste moldovean. Pur si simplu nu ma simt de-al locului: copilaria si adolescenta te leaga mult mai trainic de un anumit spatiu decat intreaga viata de adult responsabil, intrat in mecanismul social. Mitologia copilariei iti fixeaza, cred, si identitatea. Prin urmare, luat la bani marunti pe neasteptate, as spune fara sa clipesc ca eu sunt dobrogean. Dar mai sunt dobrogean? Abia daca ajung doua saptamani pe an pe acolo; cat despre vreo afinitate cu traditia culturala tomitana, nici vorba; Ovidius, ale carui Pontice le recitesc o data pe an, mi se pare mult mai apropiat decat intreaga cultura pe care a reusit sa o dea in ultimii 2000 de ani orasul in care am crescut cumva. Marin Mincu umplea, singur, un gol istoric in viata culturala a Constantei.
Dar, intr-un fel, nu ma deranjeaza sa ma socotesc moldovean. Mai mult decat oricare alt loc pe care nu il socotesc „acasa", Iasul a intrat in ADN-ul meu identitar. Si asta datorita unor oameni a caror prietenie m-a facut altfel decat eram. Cum eram? Superficial (pacat inca nedepasit), arogant, timid (nu, cele doua trasaturi nu se exclud), stangaci, gafeur, nitel rigid. Intre timp m-am mai relaxat si mi-am exersat ceea ce face ca aproape totul sa devina daca nu amuzant, macar suportabil: simtul umorului. In aceasta privinta, trebuie sa recunosc faptul ca am avut un profesor bun. Despre el incerc sa scriu in cele ce urmeaza.
Se numeste Codrin. Codrin si mai cum? E de ajuns atat, Codrin. De la el am invatat sa devin, atunci cand este cazul, moldovean. Nu imi iese partea cu accentul specific, dar nici nu ma straduiesc (recunosc: nu imi place deloc vorba moale a moldoveanului). Dar exista un anumit mod calm, generos, bonom, aproape intelept de a te aseza in viata, de a te plasa in orice problema, care numai in Moldova poate fi intalnit. Nu e vorba de lene (chiar daca nici acest ingredient nu este exclus din formula), ci de sentimentul ca totul e relativ si ca lucrurile cu adevarat grave sunt putine. Din acest punct de vedere, Codrin este cel mai moldovean om pe care il cunosc. Om de munte, obisnuit, pe cand era mai tanar si silueta ii permitea, sa infrunte stanca si sa scormoneasca maruntaiele pamantului in cautare de pesteri necartate, nu se sperie usor de una-alta. Chiar daca se mai revolta, o face de regula in spatiu privat. E de o generozitate incredibila, care uneori pare ostentativa. Cu el am trait, cand eram student, o saptamana intreaga dintr-un sac de malai si o roata de branza (banii ii dramuiam atenti, sa ne ajunga de bere). Casa lui era si a noastra si acum, cand ne-am maturizat, pe el il sun firesc, indiferent de ora si de problema. Cu el am urcat intre doi pereti, fara asigurare, vreo 15 metri; atunci mi s-au parut 50. Imi tremurau picioarele, lui la fel, dar gaseam resurse sa radem fara incetare de teama noastra. Ziua aia, cand m-am catarat in pestera Peter Bacs, mi-a dat o lectie din care trag foloase si azi. Lui i-am infipt masina intr-un stalp din otel, ceea ce i-a starnit un haz nebun. Incepuse, acum vreo 10 ani, sa scriem o carte impreuna si acum imi pare rau ca n-am mai dus-o la capat. Din cand in cand recitesc unele pasaje din ea cu nostalgie. Cat am fost student, frecventam impreuna cenaclul Outops, de el infiintat, scriam si intr-o revista cu acelasi nume, in fine, respiram acelasi aer. De acolo au inceput multe lucruri in viata mea.
In rest, relatia noastra nu a fost niciodata conventionala, catifelata. Uneori, celor din afara le putea parea cruda, chiar dura: nu ne-am iertat deloc, am ras unii de altii de cate ori am gasit prilejul; si atunci cand nu l-am gasit, l-am inventat. De la Codrin am invatat, intr-un anumit sens, ca despre majoritatea lucrurilor se poate rade. Sigur, raman cateva cu care nu te poti juca, dar astea sunt foarte putine si ne lovim de ele abia in momentele de cumpana reala. Dar, mai ales, am invatat sa rad de mine insumi ori de cate ori este nevoie. Si cel mai adesea este nevoie. Pentru ca nimic nu se poate face serios fara simtul propriului ridicol si fara constiinta ca perspectiva ta nu este definitiva, ca adevarul nu ti se reveleaza obligatoriu doar tie. Cred ca sunt un om fara prejudecati deranjante, iar asta imi vine din zecile si sutele de ceasuri de boema in compania prietenului meu Codrin. Imi dau seama mereu ca un anumit mod relaxat (chiar daca inscenat relaxat), amuzat, nescortos de a trata lucrurile de zi cu zi, situatiile oficiale, care de regula pretind morga de la Codrin l-am furat. Si e foarte bine asa. Am impresia ca nu se poate face nimic cu adevarat important fara simtul umorului; cine nu stie sa rada nu stie nici sa fie grav – reiau, iata, un brav stereotip, in care cred insa cu toata convingerea. Simtul umorului nu tine, precum ironia, de ascutimea inteligentei, de spontaneitate; nu consta in a avea cate o replica potrivita pentru orice situatie. Si nu presupune nici sentimentul propriei superioritati. E o atitudine fireasca, naturala, care tine de capacitatea de a relativiza lucrurile. Si, la urma urmelor, de a-i face loc si celuilalt in sistemul tau.
Eu unul mi-am antrenat simtul umorului cu cei cativa prieteni vechi si buni, pe care ii am si acum. Cele cateva principii de viata pe care le-am furat de la Codrin le aplic si azi, iar in cele din urma nu am regrete. Unul dintre ele suna cam asa: „Decat sa-ti para rau, mai bine sa-ti fie rau!" Nu numar pana la zece atunci cand ceva imi place, nu calculez efectele, nu imi regizez gesturile, gusturile, reactiile in functie de interes.
La altul am renuntat de mult, nu fara a trage un profit din el: „Eu beau bere cu doua ocazii, obisnuia sa spuna pe vremuri prietenul meu; cand mananc branza si cand nu mananc branza!" Stiu, berea nu prea merge cu branza, dar ce-are a face? Lectia esentiala este ca nu exsta mari bucurii neimpartasite. Egoistul nu se poate bucura realmente de nimic; singura satisfactie o are prin intermediul orgoliului, or, acesta este cel mai adesea steril.
Or, Codrin m-a invatat ca altruismul este sarea si piperul omului. Asta inteleg eu prin a fi moldovean.
