Cum arata o moarte adevarata

Nu fac o simpla gluma. Priviti, rogu-va, filmele de aventuri. Nu doar cele cu gangsteri nemilosi: toate filmele. Chiar productiile erotice. Sesizati diferenta? Daca nu o sesizati de indata, imi permit, colegial, sa va ajut. Bietul pistolar din Vest (a carui specie s-a uitat) tintea intr-o doara, fara chef, si numai dupa ce-si avertiza in chip repetat si politicos musteriul. Pentru a-i veni de hac ii era de ajuns un singur glonte, ultimul cartus. Musteriul ii multumea si se prabusea fara mofturi in neant. Cu extrema dignitate. Rareori se pierdea in vaicareli. Rareori dadea din miini ori din picioare. Rareori invia dintru morti. Incremenea de-a binelea, cu privirile infipte in vazduh ori cu fata la pamint. Pistolarul, la fel de tacticos, ii sapa groapa, il lua in spinare, il aseza amical sub cruce si spunea o succinta rugaciune. Cam atit. Pentru mortul de odinioara (dar si pentru spectatori) era destul. Moartea se remarca, asadar, prin discretie, sobrietate si, de ce sa nu recunoastem, bun gust. Nu mai e de mult asa.
Trec peste faptul ca armele au crescut spectaculos in dimensiuni, ca au luat o amploare cu adevarat colosala. Nimeni nu mai foloseste pistolul cu butoias. De prastie, de otrava, de aruncarea sisului catre pieptul odios al banditului nici nu poate fi vorba. Omul nu mai moare atit de facil, atit de impacat cu sine si cu lumea din jur. Mai nou, pentru a-l ucide pe raufacator e nevoie de mitraliera si rabdare. Sa va povestesc. Gloantele pornesc tacticos din teava si-l strabat meticulos, de-a lungul si de-a latul tesuturilor, pe nelegiuitul (care continua sa rinjeasca impertinent). Primul glonte produce un plescait infundat si o tisnitura violenta de singe. A cedat, probabil, vena cava. Al doilea sectioneaza aorta. Al treilea perforeaza cu un tiuit melodios bulbul rahidian. Al patrulea distruge in intregime splina. Al cincilea, in sfirsit, atinge cordul. Nu e destul. Sar, cu toate acestea, peste amanunte si ma indrept spre final. Ca sa conchid, abia al zecelea glonte pare sa aiba oarece efect. Victima incepe sa se clatine si sa se desfaca in bucati. Fiecare bucata se zvircoleste. Un ochi proiectat in partea stinga a cadrului continua sa clipeasca amenintator. Fumul inecacios acopera un peisaj de paminturi calcinate. Se face intuneric. Am putea crede ca totul s-a terminat. Dar nu, in realitate, totul e pe cale sa reinceapa.
Imi cer iertare pentru aceasta lectie de anatomie aproximativa. Nu am studiat medicina interna pentru a localiza cu precizie organele. Nu am studiat nici regia. Am vizionat, in schimb, indemnat de altii, citeva filme din ultima generatie. In timpul liber, helas. Norocul meu e ca dispun de prea putin timp liber. Am putut observa, totusi, in scurtul ragaz petrecut in fata ecranului urmatoarele prefaceri in filosofia vietii si a mortii (dar si in artele spectacolului). Le voi enumera rapid.
Intii de toate, remarc deplorabila decadere a razboinicului modern. Din cite mi-am dat seama, nici razboinicul luminii nu ilustreaza vreun talent mai deosebit. Pistolarul nu mai nimereste din prima. Ca John Wayne, sa zicem. Mestesugul tragerii cu pusca s-a pierdut. Dar si arta mortii s-a schimbat pe alocuri. Si-a pierdut decenta, vechea ei sobrietate, eleganta hieratica. Mortul e un caraghios salbatic. Din ce pricina? Fara a face metafizica, imi permit o sumara ipoteza de lucru. Spectatorul modern e un sastisit si un ins lipsit de perspicacitate. Inainte pricepea grozavia mortii dintr-o data si dupa o simpla aluzie. Azi are, sarmanul, nevoie de intregul spectacol dezlantuit de ciocnirea (mai degraba, guraliva decit inteligenta) dintre detectiv si bandit. Daca nu tuna si nu bubuie, daca incendiul nu mistuie intregul zgirie nori, in racnetele si gesticulatia disperata a nefericitilor, daca nu explodeaza nimic, nici un mecanism infernal, cum se spune, daca singele nu curge siroaie pe geam si pereti, spectatorul ramine profund nesatisfacut in trairile sale perceptive. Coplesit de moartea din realitate, de moartea de zi cu zi, de moartea umila, pe care oricum nu o mai poate intui, filmul ii propune o moarte asa-zis adevarata: adica o moarte care sa-i zguduie simturile amortite. Omul modern nu mai percepe nici culorile (comune), nici zgomotele (banale) si nici semnificatiile. Faptele obisnuite ramin sub pragul sau aperceptiv. Pentru a fi inteles si „gustat”, instantaneul mortii trebuie sa devina succesiune temporala. Omul din trecut murea intr-o clipa. Omul de azi (omul reprezentat) moare cu dificultate. Are nevoie de ceasuri intregi de zvircoliri. Daca ar muri ca in trecut, nu i-am sesiza agonia.