Cum il citim pe Sade?

Donatien Alphonse François, marchiz de Sade, a devenit, datorita psihanalizei si altor stiinte care incearca sa cerceteze si sa explice comportamentele sexuale deviante ale oamenilor, un nume mult mai rasunator decit l-ar indreptati sa fie cunoasterea nemediata, propriu-zisa a operei sale. Acum, ca avem in talmacire autohtona si cea mai importanta lucrare a sa, Cele o suta douazeci de zile ale Sodomei sau Scoala libertinajului (editura Trei, 2005, traducere de Tristana Ir), cred ca e cazul sa ne punem, deschis, intrebarea cum il putem citi pe iconoclastul libertin propovaduitor al viciului ca necesitate a naturii?
Il citim, de cele mai multe ori, pentru a identifica in fictiunile sale un inventar behaviorist, apt sa intregeasca materia cutarui op stiintific. Pentru a putea crea clasificari de care, de regula, natura nu tine seama si pentru a bifa, astfel, voluminoase teze doctorale. Sarmanul Sade! Ce e  drept, cu greu s-ar putea gasi un material mai propice unor asemenea abordari, juste pina la un punct, dar nici marginirea operei lui Sade la un set de cazuri bune doar de studiat nu mi se pare corecta.
Sa incercam, prin urmare, sa parcurgem cartea sa de capatii ca pura literatura, sa vedem ce anume rezista si ce scirtiie intr-un edificiu care s-ar fi vrut mult mai amplu decit a reusit autorul sa realizeze. In proiectul care nu a mai apucat sa fie finalizat, romanul ar fi trebuit sa fie o epopee a desfriului, surprins, cu o acribie demna de o cauza mai buna, in toate formele sale legate de sexualitate. Din cele patru parti planificate, fiecare cuprinzind ispravile celor patru prieteni depravati, demoni ai lubricitatii, pe timpul a treizeci de zile, autorul nu a apucat sa o redacteze decit pe cea dintii. Spre norocul posteritatii sale, risc sa afirm, caci rari ar fi fost cititorii care ar fi avut atita penitenta pacienta incit sa duca la bun sfirsit o lectura care, odata deprinsa cu si aclimatizata in mediul deloc comod al imaginatiei sadice, ar fi avut de indurat redundanta acestui sistem care, odata constituit, nu mai lasa loc surprizei. Dupa descrierea, pe o suta de pagini, a minutioaselor pregatirilor de rigoare, a "eroilor" maratonului erotic si a victimelor sau complicilor acestora, urmeaza povestirile unor zgripturoaice inca pofticioase si reculul pe care acestea il stirnesc asupra satrapilor cotropiti de patima. Care, firesc (ciudat cuvint, in cazul contemplarii lumii lui Sade), trec la fapte. Deocamdata, pe 500 de pagini indesate, devenim martorii unui infern al desfriului pe care nici Bosch nu l-ar fi putut reda in toata dementa sa. Este cunoscuta deviza marchizului, conform careia "totul este bun cind este excesiv", asa ca nimic nu are de ce sa ne mire. Nu trebuie sa ne facem, prin urmare, probleme de acuratete a ingurgitarii scenelor hard, ceea ce putem contempla prin intermediul paginilor lui Sade nu e decit una din ipostazele ceva mai deocheate in care natura, plictisindu-se sa fie mereu cuminte si chivernisita, mai evadeaza uneori.
Excesul este nota dominanta a romanului lui Sade. Cine are rabdarea si interesul (profesional), poate inventaria, citindu-l, majoritatea bolilor de comportament sexual, de la sodomie (care asta este, daca nu imblinzim diagnosticul din motive de corectitudine politica), incest, coprofilie, pina la unele care nici macar nu au fost catalogate, intrucit reprezinta atitudini intruvabile fata de partener (impropriu numit astfel). Incape aici o considerabila doza de cinism, sustinut din motive estetice, de un cinism care intra intr-o anumita logica a naratiunii. Exact pe aceeasi filiera a mers Pasolini in ecranizarea romanului, in incomodul sau film Salo, intelegind ca Sade este un manierist pur singe, astfel incit abundenta cruzimilor si pululatia (nu, nu sint in spiritul sau) de concupiscenta deviata tine si de o anumita ironica tendinta de a umple fictiunea cu un balast de imoralitate care sa devina insuportabil. Intre zidurile celulei sale, Sade se amuza, desigur, la gindul grimaselor pe care cetatenii onorabili le vor face citindu-i elucubratiile bine conduse retoric. Totul e un joc ce risca sa alunece catre estetism si trebuie acceptat cum grano salis.
Cum il citim pe Sade, asadar? Relaxati, cu amuzament, gustindu-i jocul si admirindu-i truvaiurile epice. O literatura acceptabila, nu de primul raft, dar care a facut cariera pentru ca si-a atins scopul: a socat. Si, nu incape indoiala, o va face si de acum inainte.