Cum sprijinim cultura?

Ma voi referi la recentele initiative ale guvernului privind drepturile de autor precum si la dispozitiile ce se refera la subventionarea anumitor institutii culturale. Nu sint de acord, evident, cu supraimpozitarea drepturilor de autor, care si asa sint foarte modeste daca nu chiar simbolice. In schimb, cred ca, in cazul liber-profesionistilor, al celor care traiesc exclusiv din drepturile de autor, este absolut normala – si necesara – plata contributiilor de asigurari sociale si pensii. Asa se procedeaza in toate tarile civilizate. Nu exista alta solutie pentru ca persoanele aflate in aceasta situatie sa beneficieze de protectie sociala si de dreptul la pensie.

O alta propunere guvernamentala care a stirnit nu proteste vehemente, ci mai curind amuzament a fost aceea de a-i impozita pe manelisti si pe toti cei care dau spectacole, concerte fara ca banii incasati sa fie inregistrati undeva. Manelistii cistiga sume exorbitante, se merge, zice-se, pina la 10.000 de euro pentru un concert, iar la nunti "recolta" e si mai bogata, intrucit nuntasii vor sa se arate cit mai generosi, lipind bancnote de sute de euro (euro e aici moneda curenta) pe fruntea asudata sau intre sinii revarsati ai "vedetelor". Dificultatea vine din modul de impozitare a acestor venituri. Vor declara manelistii sumele reale incasate? Cu certitudine, nu. Un impozit forfetar? Solutie mai rezonabila dar fixarea cuantumului ridica semne de intrebare. Pina una-alta, manelistii au simtit incotro bate vintul si, intr-un elan de inspiratie, au compus cintece adecvate momentului. Spre exemplu "Of! Criza mea!", ce promite a deveni un slagar. Sau acest cintec mai angajat politic: "Fir-ai tu sa fii de Boc/ Pleaca cu birou cu tot." E de presupus ca autorii acestor productii vor cere, cu deplina justificare, drepturi de autor.

Problema care a stirnit cele mai vehemente reactii a fost subventionarea unor institutii culturale finantate de autoritatile locale (teatre, filarmonici, teatre de opera si balet etc.). Am vazut intr-un ziar sumele cu care sint subventionate aceste institutii. Din pacate am neglijat sa le notez dar e vorba de sume mai mult decit consistente, cea mai mare parte reprezentind salariile angajatilor. Pot sa apara aici situatii bizare: la teatrul Excelsior, condus de Ion Lucian, nu s-a mai jucat de doi ani, sediul fiind in reparatii; s-au acordat totusi subventii pentru spectacole! Fata cu protestele venite din partea oamenilor de cultura guvernul a revenit asupra deciziei initiale si a scos de sub incidenta ordonantei nr. 63 o serie de (37 la numar) institutii infiintate mai demult, inainte de a intra in subordinea autoritatilor locale. Este vorba, printre altele, de teatre din Arad, Bacau, Oradea, Brasov, Botosani, Cluj, Sfintu Gheorghe, Sibiu, in Bucuresti de Nottara, tandarica, Excelsior, Masca, C. Tanase, circul Globus, de filarmonicile din Oradea, Brasov, Cluj, Craiova, Iasi, Satu Mare, Sibiu, Timisoara, de teatrele lirice din Brasov si Constanta. Ceea ce m-a frapat a fost numarul de angajati la multe dintre aceste lacasuri de cultura (de data aceasta am notat cifrele exacte). La Arad – 97 de angajati, la Opera din Brasov – 232 (!), la teatrul Ion Creanga – 116, la Teatrul Evreiesc – 87, la Teatrul de Opera si Balet din Constanta – 236 (!), la Birlad – 66, la Odeon – 149 s.a.m.d. Nu stiu cum sa spun dar cred ca in multe cazuri se cam sare peste cal. In plus, unele din aceste institutii functioneaza in virtutea inertiei: teatrele germane din Timisoara si Sibiu, Teatrul Evreiesc de Stat (singurul teatru din lume – sper sa nu ma insel – unde se mai joaca in limba idis). Sint insa de acord ca aici trebuie facut un efort financiar, chiar daca evreii, sasii si svabii au plecat din tara. In plus, in aceste teatre majoritatea actorilor sint romani, ei invata pe de rost partiturile lor in idis sau in germana. Dar prezenta simbolica a acestor teatre, ideea ca se asigura o continuitate trebuie sa prevaleze asupra calculelor financiare birocratice.

Altfel insa hipertrofierea personalului nu poate fi tolerata la nesfirsit. O spun cu regret dar faptul e de domeniul evidentei. In plus, reteta spectacolelor nu acopera nici pe departe costurile, iar turneele inseamna alte cheltuieli. Situatia de acum nu e o premiera. La inceputul anilor ’80, regimul Ceausescu a impus principiul "autofinantarii" si la edituri, si la teatre, si la filarmonici, si la teatrele de opera, balet, opereta, de papusi etc. Fiecare se descurca asa cum il taia capul. Se faceau economii la lumina, la caldura (nu o data spectatorii stateau cu paltoanele pe ei), la convorbirile telefonice. Posturile libere erau blocate. Cei mai inventivi gaseau diferite solutii pentru ca sa intre ceva bani in "visteria" institutiei. Nationalul bucurestean se apucase de facut cosciuge (exemplu luminos urmat de alte teatre), editorii micsorau tirajul cartilor bune si il mareau pe acela al cartilor vandabile, se aranjau turnee peste hotare (in tarile lagarului socialist) de unde mai ieseau ceva bani si unde se putea trai, vreme de citeva saptamini, in conditii decente, adica gaseai bere, carne, mezeluri, mai aduceai din Polonia niscaiva bijuterii din argint si chihlimbar (foarte ieftine acolo) etc. Doresc din toata inima ca o astfel de situatie sa nu se mai repete.

Nu e inutil sa amintesc in citeva cuvinte care este statutul culturii subventionate de stat in tarile occidentale. Prevaleaza, evident, initiativa privata. Voi vorbi despre Franta, nu numai deoarece cunosc mai bine situatia de acolo, ci si fiindca avem a face cu o tara unde statul investeste masiv in cultura (prea masiv, in opinia multora). Subventionate sint Comedia Franceza, Opera din Paris, Teatrul National Popular, Teatrul din Estul parizian, citeva teatre si orchestre simfonice din provincie. In rest, teatre private, marea majoritate nu au o trupa permanenta, se fac spectacole de calitate cu sali pline (e drept, francezii isi permit sa plateasca un bilet mai scump), se acopera cheltuielile si din turnee. Pe de alta parte, unele din institutiile subventionate fac mare risipa de bani. Opera de la Bastilia, spre exemplu, se gaseste intr-o situatie dezastruoasa. Constructie faraonica dorita de François Mitterrand, cladire conceputa nefericit, Opera implica cheltuieli exorbitante: schimbarea decorurilor este extrem de complicata, din care cauza personalul tehnic e supradimensionat, cladirea se degradeaza, cad placile de pe fatada etc. Rezultatul? O "gaura" financiara uriasa.

N-ar fi rau sa meditam la astfel de exemple. Si sa inlocuim gesticulatia demagogica printr-o reflectie serioasa si lucida asura statutului si destinului institutiilor noastre culturale.