Cuvintul infamant

Ciudata evolutie a termenului argotic "muie" l-a mirat si pe criticul literar Mircea Iorgulescu, intr-un articol din saptaminalul Cultura. Comentind un roman recent, criticul Iorgulescu isi marturiseste uimirea in legatura cu destinul cuvintului in cauza. Azi a devenit o rusine sa-l pronunti. Semnalul prohibirii sale l-au dat (cine credeti?) tocmai televiziunile. Cind prezinta scandarile mai insufletite ale galeriilor de fotbal, un tiuit prelung acopera, la intervale regulate, sonorul. Auzul doamnelor, domnisoarelor si domnilor trebuie, asadar, ferit de o atare murdarie lexicala. Nu si vazul insa. Fiindca imaginile ramin, orice s-ar spune, mai mult decit elocvente. Cuvintul cu pricina desemneaza o infamie. E straniu, totusi, ca bunul gust si exprimarea elevata si-au gasit avocatii cei mai acerbi in posturile de televiziune, unde violenta (fizica si verbala), vulgaritatea de toate soiurile si prostul gust sint, ca sa zic asa, la ele acasa. E normal sa prezinti, necenzurate, gingurelile filosofante ale unui Irinel Columbeanu ori panseurile abisale de-a dreptul ale lui Gigi Becali. Nimeni nu gaseste nimic vulgar in aceste aparitiuni. Totul pare in regula. Prostia dezinvolta, prostia spontana, daca face rating, cum se zice, e de bun gust. Copilul nu trebuie ferit de ea…
Dar sa revin la cuvintul infamant, "muie". A facut constatarea si Mircea Iorgulescu, o fac si eu, acum si aici: in dictionarele uzuale, cuvintul este rareori cuprins, rareori definit si explicat. Exista, se pare, doar in Dictionarul universal al limbii romane, realizat de un grup de eminenti lingvisti ieseni, pornind de la dictionarul celebru, mai vechi, al lui Lazar Saineanu. Aceasta delicatete a lingvistilor, exprimata prin absenta termenului, ma mira. A spus-o mai demult savantul Al. Graur: dictionarul nu e un instrument al pudorilor si ingenuitatilor virginale, al "corectitudinii politice". Lexicul romanesc trebuie consemnat si comentat de specialisti ca atare. Inclusiv cuvintele mai  rusinoase, mai deocheate. Inainte de a se numi "fund", "poponet" sau "sezut", o anume parte anatomica (admirata unanim la doamnele mai realizate) poarta un cu totul alt nume. Dar mi-e (cum sa zic?) rusine sa-l dezvalui.
Eu am auzit termenul infamant si injurios inca pe cind eram in gimnaziu. Cind elevii mai energici, in pauze sau dupa ore, se incaierau voiniceste si incepeau a-si "cara" sau "turna" pumni in cap, chibitii ii incurajau frenetic de pe margine, cu indemnul: "Da-i la muie! Sparge-i muia!". Ceea ce insemna, in realitate, pentru combatant, a nimeri, cu o maiestrie de boxer exersat, fata si buzele inamicului, in scopul de a-i "da borsul" (adica a-l insingera). Cuvintul nostru asta a numit, la origine: gura. Cu vremea, el a desemnat "fata", "chipul" in intregime. Cind unul dintre noi avea o fata de nating, venea necrutator caracterizarea: "Uite ce muie are asta!". Probabil ca avusese loc si o contaminare cu termenul "mutra". Mai tirziu, in eseurile sale, atit de colorate lingvistic, tiparite in volum, N. Steinhardt, despre care am vorbit rindul trecut, scria despre un om inteligent ca "nu poate fi dus cu muia", in sensul ca nu poate fi mintit, inselat, pacalit. Ba, daca nu ma insel, N. Steinhardt a folosit expresia si in predicile sale, pe care le tinea la mijlocul anilor ’80, in biserica manastirii Rohia. Fara a stirni, dupa cite banuiesc, rumoarea si revolta pioasei asistente. Inainte de 1990, nimeni nu folosea acest cuvint din argou (si care provine, pesemne, din tiganeste) in sensul scandalos de astazi. Prezenta lui in expresii si locutiuni nu supara, la propriu, pe nimeni.
Mai degraba, imi aduc aminte, supara termenul "misto", devenit intre timp, alaturi de "super", cuvintul cel mai folosit (si "potrivit") pentru a-ti exprima admiratia fata de, sa zicem, un spectacol teatral, un film in regia lui Mel Gibson ori un roman de Haruki Murakami ("La sud de granita, la vest de soare", de-o pilda). Nu cu multa vreme in urma, am asistat cu maxima uluire incintata, in "fumoarul" unei filarmonici, la urmatorul instructiv dialog dintre un domn in frac si o doamna in negru, indoita sub bijuterii:
– Cum iti placu Bach, stimabile?
– A, n-am cuvinte, doamna Elizo… E mai presus de orice apreciere! E super! E genial! E, cu adevarat, misto!