Dan Hatmanu & Marin Sorescu

Rasfoind recent albumul de arta "Iasul – Evocare setimentatala", aparut la Editura Dana Art, semnat de Dan Hatmanu, am dat peste urmatorul pasaj iesit de sub sprintara pana a lui Marin Sorescu: "Imi place nestarea picturii lui Dan Hatmanu, asezata cumva in panta, in asa fel incit sa nu-ti poti scalda de doua ori privirea in acelasi tablou, vreau sa zic, in acelasi fel de a picta. Viziunile sale curg in serii compacte, si artistul, un sentimental care se desprinde de trecut rizind, le face cu mina, eliberindu-se astfel prin gest si creindu-si disponibilitati pentru noi aventuri ale penelului…". Ceea ce ne raneste ochiul sau mai degraba zgirie urechea in acest vertij sorescian este cuvintul "nestarea". De sorginte stanesciana, cuvintul nu defineste foarte clar intentia autorului. Probabil ca in acest context nestarea e sinonima cu nelinistea. Sau cu cautarea, cu curgerea heraclitieana, ce apare in context. Dincolo, insa, de acest neajuns, linia picturii lui Dan Hatmanu e intuita milimetric…

Ceea ce m-a uimit in acest pasaj – franchetea, lejeritatea si exactitatea cu care Marin Sorescu se pronunta asupra picturii cunoscutului artist iesean. E o privire  care vine atit din interiorul obiectului artistic pe care il defineste, cit  si din afara lui. Aceasta dubla perspectiva (abordare) nu poate avea corespondent decit un spirit care s-a izbit, la rindu-i, de anumite limite ale artei, meditind indelung asupra lor. Ajuns aici, trebuie sa remarc faptul ca Marin Sorescu a fost preocupat nu numai de literatura, ci si de artele plastice. Scriind despre una din expozitiile sale inaugurate postum, criticul de arta Pavel Susara remarca faptul ca Marin Sorescu poseda rara inteligenta de-a empatiza cu lumea pe care o observa… "Marin Sorescu scria cu dreapta si picta cu stinga", nu dintr-un simplu moft sau din dorinta de a epata sau pentru faptul ca era stingaci, ci, spune acelasi Susara: "pentru stabilirea unei relatii afective, de natura magica cu universul…". Pictura, pentru el, insemna o descatusare a energiilor si o incarcare a bateriilor cu imagini afective dintr-un alt bestiar decit cel strict literar…  Scriiind despre pictura lui Dan Hatmanu, Marin Sorescu nu face altceva decit sa-si expuna propriile sale idei legate de creatia artistica. Intimplator sau nu, ele consuna cu pictura artistului plastic iesean. "In pictura lui Dan Hatmanu – spune el – predomina asimetria, vederea din unghiul ascutit si starea intr-o rina – Iasul e asezat pe sapte coline care in secret se schimba intre ele – ceea ce creeaza impresia de miscae si forfota – permite fluidului magnetic sa circule in toate directiile, permite curentului de frumusete sa se foiasca", cu alte cuvinte, permite peisajului sa respire liber intre rame.

Ca si Marin Sorescu, Dan Hatmanu este un virtuoz care se fereste de virtuozitate. Inteligenta sa emotionala il face sa caute mereu o zona in care privirea autorului se intilneste cu cea a cititorului. Zona aceasta de interferenta e copilaria. Dan Hatmanu se intoarce de fiecare data la ea, cind simte ca a ars sau a epuizat o anume etapa artistica, un anume parcurs exitential, incercind sa reinvie copilul din el. In momentele de neliniste sau de epuizare, el apeleaza la un subterfugiu, incercind sa perceapa lumea prin intermediul ochilor copilului care a fost. In ei gaseste intotdeauna suficienta puritate pentru a lua totul de la inceput. Acelasi lucru pare sa-l faca si Marin Sorescu. Poezia lui, atunci cind nu e mimata, are o nota de naivitate si de prospetime specifice desenelor executate de copii in momentele lor de gratie. E si acesta un mod de a te regasi mereu nou in arta. Jocul e cautat si mereu reinventat, cum se intimpla, de pilda, in Am zarit lumina: "Am zarit si eu lumina pe pamint,/ si m-am nascut si eu/ sa vad ce mai faceti…". Totul e extrem de simplu, natural. Atit de natural, incit in ochi se vede sufletul… Marin Sorescu priveste lumea cis, un pic pe sub sprinceana, un pic pe sub umar, clipind adesea complice daca nu din ochi, atunci macar din mustati sau din sprincene. Lumea sa e voit stingace. Intoarsa pe dos sau lasata in coada de peste. Acelasi lucru am putea spune si despre pictura lui Hatmanu. Orice tablou, pe linga linia sa clasica, are un schepsis, o cheie sau mai degraba o gaura dinadins intredeschisa, daca nu in interiorul tabloului, atunci macar in afara lui, in aer sau undeva in vid, prin care privitorul poate intrezari si altceva. Marin Sorescu este preocupat sa defineasca nedefinitul, impalpabilul, sa vada nevazutul. Dan Hatmanu are si el astfel de obsesii. Pictura sa e o fuga cromatica din do major in do minor, un scherzo executat cu maiestrie si plecaciune catre public, de pe linia unui portativ pe care artistul evolueaza asemenea dansatorului pe sirma, inarmat cu faclii aprinse, cu pahare, cutite, farfurii si alte obiecte. Inaintind pe sirma, artistul face dinadins cite un pas gresit, astfel ca obiectele ii luneca din brate. El nu se pierde insa cu firea, ci, urmarind traiectoria lor, adauga tabloului o alta miscare, un amanunt in aparenta nesemnificativ, menit sa ne trezeasca simturile din amorteala.

Portretele si autoportretele lui Dan Hatmanu sint patrunse de o ironie fina. Ele isi gasesc ecoul intr-un ceremonial, intr-o regie scenica la care privitorul devine un alter-ego al artistului, regasindu-se in atitudinea si gesturile sale  cotidiane, dar si din dialogul cu inaintasii. In acest sens, autoportretele lui Dan Hatmanu sint si portretele posibililor sai admiratori. Lectia simplitatii Dan Hatmanu a deprins-o urmarind levitatiile lui Chagall, dar si mustata rascuita spre cer a lui Dali. El nu a uitat, desigur, nici de autoportretele si portretele lui Baba, a desprins din ele vioara lui Enescu, facind-o sa vibreze mult mai modern, in consonanta cu epoca pe care a strabatut-o. Modernismul lui Marin Sorescu isi are punctul de plecare in surrealism si in revolutia limbajului artistic manifestat in arta plastica si in literatura anilor 50. Sorescu nu e strain nici de pictura lui Dali, Magritte, Chagall (chiar si in La lilieci putem descifra anumite acorduri chagalliene), nici de cautarile unui Rene Char.

Regasim in pictura lui Dan Hatmanu si in versurile lui Marin Sorescu teme si atitudini comune, ca de pilda in poezia Vinat: "Mi-am adus in atelier stejarul falnic/ si l-am spinzurat de un cui/ cu coroana in jos./ Cerul l-am legat cu un nor in dreptul ferestrei./ Sub el orizontul – am asezat cimpia.// Locurile libere ramase pe pereti/ le-am umplut cu sentimente/ impuscate de mine in decursul anilor.// Problema care se pune acuma/ e ca pe toate aceste mortaciuni/ sa le fac sa zimbeasca…". Decorul acesta cinegetic ii serveste adesea artistului iesean ca fundal in "travestiurile" sale. Exista un tablou al lui Dan Hatmanu in care doi copii, un baiat si o fetita, se ascund dupa copaci. Cadrul e unul hibernal. Iar sentimentul pe care-l trezeste in cititor este o nedefinita tandrete. Pictura lui Dan Hatmanu isi gaseste corespondent in cunoscuta poezie Am legat… a lui Marin Sorescu: "Am legat copacii la ochi/ cu o basma verde/ si le-am pus sa ma gaseasca.// Si copacii m-au gasit imediat/ cu un hohot de frunze…// //Nu te mai ascunde/ mi-au zis toate lucrurile/ si toate sentimentele/ pe care am incercat/ sa le leg la ochi…".

Jocul de-a v-ati ascunselea din tabloul lui Dan Hatmanu, imbracat in vesminte clasice, e intors pe dos in poezia lui Marin Sorescu. In viziunea soresciana, copacii sint mobili, iar oamenii statici, dar la fel de nesiguri pe sentimenele pe care le incearca. Ascunzindu-se unii de altii, ei se ascund, de fapt, de ei insisi, de eul lor profund. Mesajul transmis de poezie si de tablou e unul nelinistior si nesigur fata de ceea ce inseamna statornicia sentimentelor umane, aflate mereu intr-o continua schimbare…