De ce pleaca romanii din tara? O parere si o solutie

As vrea sa continui discutia cu privire la problema migratiei romanilor in strainatate, indeobste in Europa de Sud, Italia si Franta. De ce pleaca ei din tara? Fireste ca n-am o explicatie completa pentru aceasta. Observ in continuare ca nimeni nu pare dispus sa discute asupra sa, ca si cum fiecare dintre noi considera aceasta un dat natural, ca ploaia sau ca inghetul. Exista desigur o doza de inevitabil in acest fenomen: pe o piata globalizata, piata muncii din Romania este concurata de cele in care veniturile sint istoric mai mari si care-i va atrage mereu pe cei mai buni.
Probabil exista tot atitea motive citi indivizi care pleaca. Curiozitatea. Aventura. Fuga de saracie. Moda. Iluzia unei imbogatiri rapide. In general, probabil, emigrata apare romanului obisnuit drept o maniera accesibila de a-si depasi conditia sociala. Acestea nu explica totul, mai ales cind vedem ca nu se mai intorc. Sau cind cei care se intorc au o relatie tensionata cu patria lor. Odata reveniti in tara ii vedem ca se pling de coruptie, de viata scumpa dar mai ales de lipsa de civilizatie si de rautatea fostilor compatrioti: traiesc un fel de cultural misunderstanding.

Alaturi de acestea sau mai bine spus in continuarea acestora, din relatarile din presa si discutiile personale, am identificat doua mari motive ale exodului romanilor, ambele indicind o proasta relatie cu statul: 1. Justitia; 2. Birocratia si neincrederea in institutiile publice. In primul caz se refera la justitia ca institutie, dar si ca orizont moral al societatii, chiar de ordinea legala, in general. Justitia este fie ineficienta, fie corupta, fie strimba. Nu produce justitie in sens propriu si nu educa societatea in spiritul increderii in ordinea legala. Evident ca nu putem decit sa le dam dreptate: justitia este principala problema a societatii romanesti actuale. O problema capitala a legitimitatii democratice, in general. Nu poate exista legitimitate democratica atit timp cit Adrian Nastase sau Copos apar ca bucurindu-se de extrateritorialitate juridica. In acest caz, justitia ramine o simpla institutie represiva. In acelasi timp, problema justitiei nu este doar a justitiei, ca institutie: priveste si capacitatea statului de functiona cit de cit eficace, de a-si impune propriile standarde, ca si disponibilitatea cetatenilor de a respecta legile si mai ales de fi mereu critici cu politicienii si judecatorii care incalca anumite standarde minimale. Vor trece probabil decenii pina cind vom putea avea o justitie functionala, in care sa nu fii condamnat inocent, daca nu-ti dai coate sa cotizezi unde trebuie, iar infractorii prinsi in flagrant delict sa nu mai scape ca si cum ar fi fost victime ale unei confuzii regretabile.

In ce priveste birocratia, din fericire, aceasta poate fi reglata mai repede, chiar foarte repede. Este drept, presupune o refondare a statului: un soi de revolutie politica! Inteleg prin birocratie nu numai armata de functionari platiti din bugetele publice, ci mai ales neincetata expansiune a statului. Avem astazi pe linga nu se stie cite ministere, si o serie fara numar de agentii guvernamentale de control, directie, protectie si inspectie. Efectele vizibile ale activitatii lor sint mai ales coruptia, paralizia economica, ineficacitatea administrativa. Nu am locul aici sa detaliez, dar este suficient sa mearga cineva la o institute bugetara zilele acestea pentru a vedea crisparea generala vecina cu dementa, pentru bunul motiv ca nimeni nu reuseste sa consume banii pe care ii are atribuiti prin bugetul public.
De fapt oricine stie ca excesul de reguli nu duce la corectitudine dupa cum excesul de asistenta sociala nu duce la bogatie. Acesta nu este un cliseu ultraliberal. De fapt, cei care merg in Italia la munca au ales ultraliberalismul in mod spontan. Sint peste un milion, pe linga cei inca pe atitia din Spania si din tot restul Occidentului. Ei nu vor nici asistenta noastra medicala gratuita, nici pensiile sigure din Romania, nici ajutoarele sociale ale statului sau supele populare ale primarului Mazare de la Constanta. Ei vor sa scape de monstrul care ne vampirizeaza: ne ia impozitele si le distribuie arbitrar. Ironic este faptul ca ei nu fac decit sa profite de situatia italiana, comparabila cu a Romaniei, dar aflata, istoric vorbind, pe o alta treapta: un stat slab, permisiv, birocratic, hiper-reglementat. Italia are economia cu cea mai mare piata neagra din lumea occidentala (peste 60 de procente, dupa unii!), ca urmare a coruptiei, hiper -reglementarizarii si efectelor perverse ale statului asistential. Sub acest aspect, migrantii fac in special doua lucruri de mare importanta pentru societatea italiana: sustin prin munca lor mai slab platita competitivitatea industriei italiene, iar apoi sustin indirect sistemul asistential din aceasta tara, fara sa beneficieze pentru moment, cel putin, de acesta.

Fireste ca acest model de liberalism nu este universalizabil si oarecum fara viitor pe termen lung. Exista insa alternative viabile si simple: adoptia unui model de buna guvernare, bazat pe un stat minimal. Adica punerea statului actual hiper-extins la o cura drastica de slabire si bun simt. Un exemplu in aceasta directie este oferit intr-un numar recent din revista Le Point de profesorul de economie de la Sorbona, Jacques Marseille – este vorba de Noua Zeelanda. Nu este o gluma, nici o fictiune satirica.

In 1984, dupa ani de politici sociale generoase, aceasta tara coborise de pe locul al treilea mondial in ce priveste venitul pe cap de locuitor pe locul saisprezece. Somajul ajunsese la aproape 12 procente, iar datoria publica reprezenta peste doua treimi din PIB. A urmat o fulgeratoare revolutie fiscala si administrativa, opera nu a unui politician ultra-liberal, ci a unuia de stinga. Astfel, a fost simplificat sistemul fiscal si redus pragul maximal al impozitului personal de la 66 la suta la 33 la suta, iar cel al firmelor de la 45 la 33, ceea ce a asigurat eradicarea fraudei fiscale. Alaturi de aceasta, virsta de pensionare a fost ridicata la 65 de ani, indemnizatiile de licentiere reduse, ca si cheltuielile publice cu asistenta medicala. A urmat o reforma radicala a institutiilor publice. Functionarii de nivel inalt sint recrutati exclusiv pe baza de contract, ca in sistemul privat, cu obligatii contractuale precise si responsabilitati manageriale aidoma unui director de intreprindere capitalista. Rezultatul este o reducere incredibila a numarului de functionari. In 1984, Ministerul Transporturilor avea 5.600 de angajati, pentru ca zece ani mai apoi sa nu mai aiba decit 53. Departamentul Padurillor avea 17.000, iar azi numai 17. Ministerul Muncii avea 28 de mii, iar astazi are unul singur, ministrul. Paralel, au fost reduse drastic taxele vamale si anulate toate subventiile catre agricultori.

In ciuda a ceea ce s-ar putea astepta, nimic nu s-a prabusit in Noua Zeelanda, de atunci incoace. Dimpotriva. In 1988, somajul a scazut la 5,5 %, iar astazi este de 3,4 %, adica este ca si inexistent. In zece ani, datoria publica a scazut la 30 %, iar deficitul public a ajuns de la un minus 9 % din PIB la un excedent de 1 %. Cresterea economica a fost in medie de 3 procente anual, o rata excelenta pentru o tara capitalista normala. O fi acesta paradisul? Nu stiu. Dar este o tara in care mi-ar placea sa traiesc. In fond despre aceasta vorbim. Si nici nu cer mare lucru.