Desenele lui Nicoleanu

Interesant cum o expozitie de desene poate resuscita conditia de totdeauna a personajului care cindva se numea pur si simplu profesor de desen, astazi – in datele impuse de o modernitate generalizata – atribuindu-i-se sonora identitate de… profesor de educatie plastica. Fie si asa, rolul jucat de insolitul personaj intre celelalte, „importantele”, din eterna cancelarie, raminind, vrind-nevrind, unul indispensabil. Chiar si in perimetrul unei civilizatii care nu mai are defel apetitul gratuitatii. Totul orientindu-se spre o aplicabilitate imperios impusa de ritmul modificat al vietii.
Cu ce reconfortanta nostalgie se incarca amintirea blind pitorescului meu profesor de desen din ancestralul Dorohoi, cel ce, punindu-mi primul 2 la materie, avea sa declanseze, inconstient, ambitia unei vocatii. Cit a fost ea sa fie.
Declansatorul de-acum al numitei nostalgii e Anton Nicoleanu, cu expozitia sa de foarte frumoase planse din holul Casei de cultura „Mihai Ursachi” din gradina Copou. Trecind, in una din zile, sa revad desenul ce i-l faceam, in 1977, aceluiasi minunat prieten poet, desen aflat acum, permanent, in mica incapere memoriala a asezamintului din preajma teiului eminescian, trecind deci prin preajma, am fost cu totul placut surprins a-l descoperi pe Anton Nicoleanu in aceasta suita de desene. Dupa ce, anual, ne aflam amindoi, cu cite o lucrare, doua, pe simezele Salonului bilantier al breslei noastre intru messer Vasari.
Anton Nicoleanu, indubitabil, onoreaza cu brio calitatea-i de companion de frumusete al distinsilor sai colegi de cancelarie.
Intr-o atmosfera cvasigenerala de tratare cu infatuata suficienta a lucrului temeinic facut, profesorul (fie el si… de educatie plastica) de la Colegiul „Negruzzi” face nota onorant distincta.
Intre exponatele Salonului nostru anual – unul de impunatoare distinctie, dar si cu inevitabile derapari amatoristice – aparent onestele planse ale lui Anton Nicoleanu (dar si ale fratelui sau, sculptorul de speciala vocatie moderna, traind acum mai mult in Statele Unite) te invita intr-un teritoriu al lucrului definitiv. Definitiv si incintator.
Ei bine, tocmai in concentrarea aceasta de desene in incinta din Copou (patronata de emulul ursachian, insolit poet el insusi, Nichita Danilov) e de aflat surpriza.
Dar ce deseneaza Anton Nicoleanu?
Ce-i ofera, pur si simplu, mama natura. Pe care, se vede limpede, o iubeste atit de atasant. Piriul sec, Punte peste Tiha, Amurg, Drum prin apa, Spre izvor, Dupa ploaie, Fineata, Casa pe Valea Ciorii, Valea cotita sint reperele cu rezonanta sadoveniana ale peregrinului. Indistincte profuziuni vegetale, calme geometrii de garduri unduind marginile satului, ivirea cite unei case de lemn, iata, succint, universul predilect al rasatului desenator.
Cum deseneaza Anton Nicoleanu?
Il intreb, curios colegial, daca isi prelucreaza in atelier eventualele fugare schite la fata locului. Ingenuitatea privirii sale mirate ma pune in jena: nu! Totul e inceput si terminat acolo, in rabdatorul popas. Mirarea persista in masura in care, iata, desenele sint sustinute de eclatanta verva a tusurilor colorate, de aplombul meticulos al gesticulatiei. Cerind, nu-i asa?, masa de sprijin. Nu, totul se consuma, maniacal, in fugitivul popas.
Incintare deplina!
Sa tot ai asa profesor de desen.
Fie el si… de educatie plastica.