Despre cunoastere

Intr-un eseu faimos din secolul al XIX-lea, Nature/Natura, romanticul (transcendentalist) Ralph Waldo Emerson observa, la un moment dat, un lucru mai degraba ciudat. Spune eseistul ca omul cel mai apropiat de ideea cunoasterii totale este poetul. Da, stiu, sinteti deja contrariati. Va intrebati cum poate o natura esentialmente subiectiva, onirica, instabila, precum cea poetica, sa-si asume un exercitiu intelectual atit de complex si elaborat – al obiectivarii prin excelenta -, pretinzindu-se campioana eforturilor cognitive, derulate milenar de umanitate? S-ar crede ca avem la mijloc o mica si arbitrara "solidaritate de casta", stiut fiind faptul ca Emerson era, intre atitea altele, si poet. Ma grabesc insa sa descurajez o asemenea banuiala. Acest mare orator si – intr-un anumit sens – mare filozof american, care a teoretizat, atit de staruitor, impersonalitatea, sustinind ca individul isi va recapata spiritualitatea autentica, arhetipala, doar atunci cind va reusi sa iasa din personalitatea lui limitativa si va dezvolta abilitatea (nerestrictiva) de a contempla lucrurile "din afara" ("trans-personal", adica "obiectiv"), nu va putea fi vreodata suspectat de afirmatii gratuite sau "subiective". Tocmai atitudinea impersonala – intemeiata pe intransigenta si stoicism – l-a facut celebru in epoca.

In definitiv, Emerson isi explica afirmatia cu ajutorul citorva argumente convingatoare. Foarte pe scurt, el constata ca exista diverse forme de intelectualitate, "prinse" in stradania cognitiva, dar pe directii diferite, specifice. Moralistul, de pilda, vrea sa cunoasca lumea, cautind, prioritar, virtutea. In alt plan, filozoful e obsedat de adevar. Teologul investigheaza dumnezeirea, in timp ce intelectualul generic devine sclavul ratiunii. Desi legitime si nobile prin ele insele, toate variantele de cunoastere enumerate mai sus esueaza in cite un ideal prea mare pentru inzestrarile propriu-zise ale mintii omenesti. Si virtutea, si adevarul, si ratiunea, si Dumnezeu sint finalitatile aspiratiilor noastre superioare si nicidecum scopuri de atins la nivelul cognitiv imediat, permis de natura umana. Intre toti, poetul opereaza, in procesul cunoasterii, paradoxal, cu instrumentul cel mai adecvat, atit la capacitatile intelectului omenesc (limitat), cit si la natura obiectului de intelegere/articulare ales. Ne referim la imaginatie – folosita de poet in studiul frumusetii. Cu imaginatia ne putem juca oricit fara a suferi inhibitia teritoriilor interzise. In plus, flexibilitatea conceptului de frumusete legitimeaza orice excurs pe palierul sau de reprezentare. Poetul se gaseste de aceea, prin specificitatea naturii lui, in plin spatiu al posibilitatii.

Indirect, Emerson da aici o descriere potrivita a fenomenului numit de noi cunoastere. Ce este, ultimativ, "cunoasterea" pentru standardele – repet – limitative ale intelectului nostru? Probabil ca un raspuns ar fi: constructie. Nu "cunoastem" efectiv realitatea, ci "construim" ipoteze in jurul ei, ajutindu-ne de singurul element cerebral de care putem beneficia la discretie – imaginatia. Ne imaginam, speculam, presupunem, avind impresia falsa ca, in ansamblu, noi cunoastem. Emitem pareri, fara a renunta, fie si pentru o clipa, la emfaza celor care au certitudini, ne scufundam in speculativ cu voluptatea nefondata a marilor maestri ai rationalitatii pure, absolute. Totusi, in pofida orgoliilor noastre, cunoasterea ramine numai constructie – o constructie strabatuta, in cel mai bun caz, de speranta finalizarii, nu insa si de siguranta ei. Inca de la Socrate si Platon, efortul cognitiv e vazut ca o initiere "in trepte" si nu ca o "revelatie" instantanee (prizonierul din Republica – evadat din lanturi – reface, in sens invers, un intreg "traseu" al mistificarii, minunindu-se la fiecare nou "grad" de cunoastere, fara a sti ce va urma). Hermeneutica se dezvaluie ca o activitate "graduala" si, aproape deloc, ca una "epifanica".

Dupa apriorismul kantian, conform caruia cunoasterea are o dimensiune intuitiva ("imaginativa", cum ar zice Emerson!), fenomenologi precum Edmund Husserl ori Maurice Merleau Ponty au vazut in actiunile cognitive adevarate "procese" de constructie prin corijare. Primul vorbeste despre nevoia "corectarii" permanente a pozitiei subiectului cunoscator fata de obiectul cunoscut, pina la atingerea unei viziuni cit mai complete (si, deci, "obiective"), pe cind al doilea introduce notiunea de "punere in perspectiva" (mise en perspective), metafora ce rezuma aceeasi necesitate de "gradualitate" a perceptiei intelectuale pe parcursul efortului cognitiv. Rezultatul nu iese nici asa dintr-un inevitabil relativism, dar macar ne apropie de ideea obiectivarii. In consecinta, nu incetez sa fiu uimit de seninatatea afisata mereu de "oamenii certitudinilor". Pentru ei nu exista indoiala, lumea e facuta din granit inexpugnabil, cu totii traiesc pe un teren al soliditatii eterne. Cu precadere, in zona politica, siguranta se afla la ea acasa. Conducatorii dau verdicte imuabile, viata lor nu trece decit prin faze de sfidatoare stabilitate, opiniile le sint tari ca fierul si iuti ca otelul. In sfera leadership-ului autohton, cunoasterea ajunge o chestiune de "stil" si prea putin una de "imaginatie". Dar si cei croiti astfel sint, la urma urmelor, sa admitem, niste poeti.