Caută 
4 MIN
Autor al unei temeinice opere de istoric, teoretician si critic literar, iar mai nou de ideolog al europenismului, carturarul Adrian Marino, iesean prin origine, clujean prin adoptiune si european prin vocatie, ramine unul dintre marii insingurati din istoria culturii noastre. E o singuratate hotarita de destinul implacabil (incarcerat de tinar, a cunoscut vreme de sase ani "binefacerile" epocii noi, in inchisorile comuniste si alti sase in domiciliul obligatoriu din Baragan), dar asumata orgolios pina la capat si transmisa posteritatii intr-un tulburator document memorialistic, intitulat – se putea altfel! – Viata unui om singur, editat la Polirom, in anul ce a trecut. Constient de razboiul ce l-ar putea declansa judecatile lui piezise, autorul si-a refuzat un ultim spectacol balcanic, pe care l-a intuit in reactia personajelor cartii, preferind postumitatea. Cred ca a procedat corect, fie numai si pentru aceea ca genul memorialistic este, prin natura lui, unul pentru "ziua de dupa". Unii ar putea eticheta drept lasitate refuzul confruntarii judecatilor deloc amabile cu eroii vizati de acesta. E dreptul lor. Admit ca nu e deloc confortabil sa fii spulberat, pur si simplu, sub raport moral ori intelectual, in paginile memorialistice ale lui Marino. Cu atit mai mult cu cit autorul este chiar cel mai cunoscut si tradus teoretician literar roman, un erudit autentic din specia lui Ernst Robert Curtius, un benedictin tirziu dintr-o cultura periferica, ce a dat lumii culturale putine nume de constructori de proiecte majore, dar si mai putine recunoscute si consacrate in culturile majore.
Adrian Marino a urit provincia de orice fel si de oriunde, inversunindu-se, in conditiile vitrege ale epocii "Cortinei de Fier", sa rupa zagazuri artificiale si prejudecati inradacinate, pentru a respira aerul tare din Olimpul literelor europene. A facut-o cu tenacitate si vocatie europenista nu tocmai obisnuite in republica literelor romanesti, a carei provincialitate a fost rareori diagnosticata de autorii romani, dintr-un motiv cit se poate de simplu: provincia e confortabila, iar locuitorii ei se lustruiesc reciproc, preferind o convivialitate calduta si minora in locul asumarii diagnosticului onest. Provincia se alimenteaza din himere si orgolii nemasurate, din pactul cu propriile neputinte, pentru a produce sistematic mediocritate trufasa. Intr-o literatura nu lipsita de valori autentice, dar incapabila sa se emancipeze de tirania "complexelor", obsesia premiului Nobel este emblematica pentru provincialismul sau. Nu avem premiul Nobel nu pentru ca nu-l meritam, ci pentru ca nu-l vrem, pentru ca nu putem asuma un climat cultural autentic european, radical si onest, fundamentat pe valoare, si nu pe coterie, pe responsabilitate etica si morala, si nu pe ura fata de confratele mai bine plasat. Aceste ginduri taioase au fost deja rostite de Mircea Cartarescu.
Atmosfera de alcov balcanic din viata noastra culturala, cu toate tarele ei, precum spiritul de gasca, imoralitatea si obedienta inepta este un fapt pe care nu l-a inventat Adrian Marino. Dar sistematic, toti diagnosticienii provincialismului nostru cultural au fost marginalizati ori executati public de pletora mediocra si agresiva. Toti europenistii care au reclamat rigoare, munca ordonata pentru a recupera decalajele fata de Vest, onestitate si depasirea autohtonismelor orgolioase de tip "samanatorist" au fost, intr-o forma sau alta, invinsi de majoritatea mediocra si versatila, dar adapata, vezi Doamne! de la sursele "neaose" ale romanismului.
Cu aceasta specie superactiva a mediocritatii locvace s-a aflat intr-un razboi de o viata intelectualul Adrian Marino. Poti fi in dezacord cu judecatile lui, cu mizantropia lui, cu lipsa oricarei aderente la autohtonismul nostru taranesc, poti fi nemultumit de accentele cinice cu privire la naravurile neamului, poti psihanaliza dispretul lui fata de parinti si cvasitotalitatea contemporanilor, poti fi revoltat, daca esti vizat in amintirile autorului, admit, dar nu poti sa-i negi acestuia vocatia adevarului necontrafacut, sustinuta cu o obiectivitate de chirurg obligat, in imprejurari nefericite, sa opereze fara anestezie.
Un om insingurat isi marturiseste macroscopic totala inaderenta la timpul ce i-a fost impus si la obiceiurile majoritatii concetatenilor. Nu se protejeaza nici macar pe sine si nu-si exhiba suferintele. E unul dintre putinii autori romani care nu negociaza o imagine vandabila a umilintelor din anii de recluziune. Sa fie el vinovat ca nu a intilnit eroi ori caractere majore? Autorului i-a reusit obsesia de a fi european, platind pretul europenistilor nostri dintotdeauna: ignorarea sau marginalizarea in propria cultura.
Dincolo de spectacolul uman dezarmant pe care cartea il dezvaluie, dincolo de suferintele personajelor incondeiate, cartea aceasta merita studiata din unghiul unei provocari in ale carei sfisietoare dileme ne zbatem de vreo 200 de ani, fara sa-i gasim raspuns: cum ne putem europeniza (moderniza), noi, locuitorii provinciei, care am pierdut demult pariul mare cu Europa? Am experimentat in exces si cu rezultate incerte modernizarea soft, prin adaptari lente si imprecise, negociind salvarea "modului romanesc al fiintei" (C. Noica), pe fond aminind sine die finalizarea acestui proces si translarea lui in istorie, pentru a ne dedica altor provocari si proiecte. Ar fi timpul sa intelegem ca metoda "jumatatilor de masura" ne adinceste in complexele periferiei. Cartea lui Adrian Marino este o invitatie la reflectie intr-o materie fundamentala si o provocare majora: promovarea identitatii prin europenizare radicala, si nu prin tergiversarea eradicarii viciilor ce decurg din canonul si pactul nostru oriental. Cartea merita citita in aceasta cheie. "Patriotii de profesie" se vor fi razvratind, negresit. Merita sa-i ignoram.
