Detinutul Suhov

Duminica trecuta, a murit prozatorul rus Alexandr Soljenitin. Avea 89 de ani. Opera lui literara, de proportii vaste, are o stralucire incontestabila. Cind, in 1962, revista Novii Mir i-a publicat povestirea "O zi din viata lui Ivan Denisovici", Soljenitin era un necunoscut. Povestirea l-a impus imediat atentiei, nu numai in URSS, ci si in Occident.

Discutiile (in special, cele de ordin politic) s-au incins. Din fantasma propagandistica, Gulagul devenea, in sfirsit, realitate. Toti cei care se indoisera de veridicitatea relatarilor despre lagarele lui Stalin au fost constrinsi sa recunoasca adevarul. Povestirea despre detinutul Ivan Denisovici Suhov conta, asadar, in primul rind, ca document istoric, ca diatriba. Aspectul estetic al acestei proze era, in chip inevitabil, as zice, ignorat de exegeti. Putini au realizat si au fost dispusi sa recunoasca atunci forta prozatorului. Prea putini i-au remarcat stilul de o eclatanta economie. Si mai putini i-au observat ironia. Alexandr Soljenitin se inscria in linia marelui realism rus, a unor Tolstoi si Dostoievski, dar citi au avut puterea sa primeasca acest adevar "suplimentar"?

Esteticianul marxist Georg Lukacs afirma cu perspicacitate, de pilda, ca Soljenitin ilustreaza, de fapt, "realismul socialist", suprimat de regimul stalinist, dar posibil sub Hrusciov…

In "Adevarul minciunilor", Mario Vargas Llosa comenteaza primirea unilaterala (si partizana) a povestirii in chipul urmator: "Dupa un sfert de secol, toata lumea a aflat despre realitatea Gulagului si despre genocidul din epoca lui Stalin, pe care Nikita Hrusciov insusi le-a denuntat in cadrul celui de-al XXII-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Dar in 1962, numerosi progresisti din lumea intreaga refuzau inca sa accepte brutala dezmintire a himerei raiului socialist. Discursul lui Hrusciov era negat, fiind atribuit unor manevre ale imperialismului si agentilor acestuia… Efectul cartii a fost exploziv. Cine mai putea nega acum evidenta? Omul care depunea marturie o facea chiar din Uniunea Sovietica, iar ceea ce spunea reflecta propria lui experienta… Cind l-am citit pentru prima oara – in 1965, in Cuba, unde oamenii si-l smulgeau din miini si era subiectul tuturor conversatiilor – era imposibil sa nu consideri cartea lui Soljenitin o marturie politica".

Llosa recunoaste ca nici macar in 1988 (cind isi redacta eseul despre "O zi din viata lui Ivan Denisovici") lectura simplu estetica a povestirii nu era posibila: "Daca vrem sa judecam (povestirea despre detinutul Suhov) separind-o de contextul ei istoric si ideologic, ca pe o creatie artistica asetica, ar insemna sa privam cartea de tot ceea ce-i imprima dramatism si vitalitate: caracterul ei documentar si critic. Fireste ca aceasta natura polemica, atit de dependenta de actualitate, incomodeaza abordarea literara a cartii. Calitatile si defectele ei nu pot fi semnalate in termeni formali – stil, constructie, prezentarea personajelor, nervul povestirii etc. – ca la romanele obisnuite. In acest caz, nu este importanta eliberarea textului de un model, crearea unei lumi suverane si independente de lumea reala, ci lumina pe care o arunca asupra unei realitati preexistente. Ca si Conditia umana si Speranta de Malraux sau Amintiri din casa mortilor de Dostoievski, O zi din viata lui Ivan Denisovici este mai aproape de istorie decit de literatura".

Desi consider ca povestirea lui Soljenitin a devenit, pentru cititorul de astazi, mai aproape de literatura decit de istorie, nu neg indreptatirea lecturii lui Mario Vargas Llosa. "Ceremonia lecturii" e un fapt istoric si multiplicitatea interpretarilor e o dovada a istoricitatii sale ireductibile. Nu mai putem citi "O zi din viata lui Ivan Denisovici" in maniera criticilor si ideologilor de acum patru decenii, folosind criterii exterioare esteticului. Ne intoarcem la modestul Suhov si vedem in mica lui fericire precara, de la sfirsitul chinuitoarei zile in lagarul siberian, o marturie despre puterea de supravietuire a umanului pur si simplu. Si, mult mai putin, o "marturie politica"…