Diferenta dintre „Times” si „Pravda”

Mircea Badea este un soi de clona a lui Ion Cristoiu. Il inchizi seara, dai de el dimineata, schimbi canalele aproape disperat, iar el este tot acolo, in camasa cu dungi si cu o nesfirsita sila de tot si de toate. Nu-i place, evident, mai nimic in aceasta tara, cu exceptia fundului, imens si dulce, al patronului; in schimb, i-ar executa cu mina lui pe cei care vor sa schimbe ceva. Omul are talent. L-am vazut recent si mi s-a parut mai bun decit ca acum o luna sau un an. Singura sa problema priveste inadecvarea la obiectul activitatii pe care pretinde ca o exercita. Dl. Badea ar putea fi un clovn suportabil, oricum mult mai bun in acest gen pretentios decit Ion Cristoiu sau altii. Tragedia este insa ca Mircea Badea face revista presei. Cel putin asta scrie la intrare.
De fapt, este vorba de o birfa pe marginea unor articole din ziare. De obicei, mondene sau tratate ca si cum ar fi mondene. Din acest punct de vedere, emisiunea este pur si simplu o jignire pentru ideea de presa. Uneori, ca un adevarat pompier piroman, citeaza indignat publicatii de care nimeni n-a auzit, dar care contin cine stie ce timpenii. Nu cred c-ar indrazni cineva in a-i cere sa pronunte corect numele ginditorului Peter Sloterdijk, cum incerca dl. Badea intr-o dimineata, ci doar sa manifeste un minimum de respect pentru cei care, de bine de rau, ii asigura piinea zilnica. Si, pare-se, nu tocmai neagra.
Faptul ca pentru Mircea Badea toate ziarele sint niste bucati de hirtie in care niste anonimi invidiosi scriu enormitati despre vedete ca el imi pare mai periculos decit opiniile sale politice, in general, de nivelul unui copil lenes si frustrat. Este vorba de uniformizarea prin trivializare a semnificatiei mesajelor in spatiul public. Daca un ziar politic, fie acesta de stinga sau de dreapta, independent sau mai putin, este asimilat unei publicatii de mondenitati, atunci nu vad de ce ne mai plingem ca lucrurile merg rau. Pur si simplu, in acest mod are loc o falsificare a ierarhiei valorilor civice, iar odata cu aceasta, a agendei publice.
Am sa ofer un exemplu frapant, desi cumva indepartat, in acest sens. Noul lider al conservatorilor britanici, David Cameron, cerea de curind renuntarea la Charta europeana a drepturilor omului. Excesul de drepturi ar afecta, crede el, protectia societatii britanice contra terorismului. In plus, dl. Cameron ar fi dorit o charta in care sa existe nu numai drepturi, ci datorii pentru cetateni. O propunere cel putin exotica, daca ne gindim ca Anglia este totusi tara care a inventat nu numai democratia parlamentara sau fotbalul, ci si Habeas corpus, respectiv principiul protectiei persoanei in fata statului. In Anglia este inca posibila viata fara buletin de identitate si fara privilegiul militianului din colt de a te legitima ori de cite ori are chef.
Cam in acelasi timp, un adjunct al ministrului rus de externe critica aspru utilizarea drepturilor omului ca mijloc de santaj in politica internationala. In limbajul diplomatic al Razboiului Rece, acest tip de repros inseamna respingerea de catre Rusia a criticilor occidentale fata de situatia libertatilor din Rusia. Diplomatul rus opina ca nu exista nicaieri in lume o situatie perfecta a drepturilor omului si ca Rusia n-are de gind sa primeasca lectii de la cei care incalca flagrant drepturile omului, cu aluzie evidenta la Statele Unite.
Este un gen de retorica pe care Rusia o preia din arsenalul diplomatiei sovietice si care a fost utilizata adesea si de China, ca si de mai toate statele totalitare de ieri si de azi. Principiul de baza al acestui discurs este relativizarea si amalgamul. In anii razboiului rece, de exemplu, gulagul era la fel de grav sau putin grav ca si problemele legate de suprapopularea inchisorilor americane, in timp ce restrictiile severe privind libera circulatie din URSS erau comparate cu statutul femeilor din Occident, chipurile mereu in pozitie de inegalitate cu barbatii. Toate acestea, bineinteles, cu suportul logistic al intelighentiei de stinga occidentale.
In cazul de fata, desi, aparent, avem acelasi obiect al criticii (drepturile omului), cu argumente poate nu foarte indepartate, semnificatia lor este net diferita. Putem sa punem sub semnul intrebarii argumentele lui David Cameron, orice persoana de buna credinta stie insa ca aceasta perspectiva apartine culturii politice conservatoare occidentale, ecou legitim al preocuparilor privind coeziunea societatii si apararea in fata celor care nu-i respecta valorile fondatoare. In spatele acestei atitudini nu se afla un proiect liberticid, caci conservatorismul occidental are o contributie semnificativa la instaurarea democratiei liberale occidentale, careia i-a ramas mereu devotata.
Nu acelasi lucru il putem spune, insa, despre Rusia lui Putin. Absenta unei opozitii serioase, crimele de stat din Cecenia, sprijinul acordat regimurilor autocratice post-sovietice si reactualizarea ritualica a spaimelor anti-occidentale sint aspecte care nu ne vorbesc de o prea intensa pasiune democratica. Se poate, apoi, compara ce se intimpla in Cecenia cu situatia din Irak? Oricit am critica interventia americana, este evident ca americanii nu vor sa anexeze Irakul. De bine de rau, ei sint de ceva timp principalii exportatori de prosperitate si democratie.
Conteaza, asadar, ce anume vrei sa conservi: societatea liberala sau autocratia? Contextul este aici esential, ca si miza discutiei. Cam la fel ca atunci cind este sa vedem diferenta dintre cotidianul „Times” si cotidianul „Pravda”. Desi, daca l-am asculta pe Mircea Badea, ambele par a fi ziare.