Din vremuri cu maresali

Trecutul este mereu imprevizibil. Este drept ca atunci cind sugera acest paradox, Orwell se referea la felul in care era reconfigurat (desfigurat, de fapt!) trecutul in regimurile totalitare, indeosebi in cele de tip sovietic, in care partidul-stat controleaza reprezentarile asupra trecutului, intr-o forma sau alta, potrivit intereselor sale mereu schimbatoare. Dar in termeni generali, aceasta vrea sa spuna ca nu mai exista fapte istorice atestabile si neutre, ci doar «discursuri» diferite asupra unui moment istoric sau altul.

Zilele acestea, intre doua greve in transportul public, care mai de care mai paralizante, o disputa «istorica» a pasionat Franta. De aceasta data, la mijloc a fost vorba de un text, prin el insusi dramatic: scrisoarea din urma a unui condamnat la moarte catre familia sa. Dar nu atit faptul ca expeditorul este un adoloscent de 17 ani, ucis de germani, in contul unui atentat comunist, acum mai bine de saizeci si cinci de ani, a aprins spiritele, si nici macar ca era vorba de un militant comunist. Motivul disputei vine din faptul ca textul a fost propus sa fie citit public in toate scolile franceze, marti pe 23 octombrie, ziua executiei. Dar mai ales pentru ca propunerea vine din partea presedintelui, Nicolas Sarkozy.

Astfel, nu putini, de la sindicalisti la istorici si politicieni, au vazut aici o incercare de instrumentalizare a istoriei de catre «putere». Este drept ca propunerea pare neobisnuita, chiar si in Franta. Mai intii pentru ca vine din partea unui presedinte de dreapta, pina mai ieri tratat drept «facho». Liniile de front traditionale au fost complet rasturnate, ceea ce nu este chiar usor de inghitit, nici intr-o parte, nici in alta. Mai cu seama printre adversarii dlui Sarkozy, care s-au gasit intr-o postura inconfortabila, prinsi en contre-pied, cum se spune.

Este adevarat ca din punct de vedere politic, miscarea lui Sarkozy a fost extrem de abila politic. Nu numai pentru ca prin aceasta se submineaza vechiul monopol al stingii asupra rezistentei anti-germane, din anii regimului maresalului Petain, cit mai ales pentru ca un erou de partid (tinarul Guy Mocquet este un simbol al istoriei Partidului Comunist Francez) este transformat intr-un mit colectiv, nationalizat, cuvint drag comunistilor de pretutindeni cum stim. De altfel, dl. Sarkozy folosise scrisoarea si in campania electorala, fiind una din gaselnitele sale de a atrage tinerii, in general ostili dreptei, si mai ales votantii nationalisti.

In al doilea rind, acest gest este neobisnuit pentru ca reaminteste de un episod dramatic din istoria Frantei, dar ambiguu si destul de incorect politic: tinarul a fost ucis de germani (referinta delicata, acum), dar fusese arestat de politia franceza, care-l cauta de fapt pe tatal acestuia, un activist comunist mult mai cunoscut, cu luni bune inaintea ocuparii Frantei de catre germani, in contextul in care Partidul Comunist Francez era, in urma pactului Ribentrop-Molotov, neutru fata de germani.

In fine, este vorba de o problematica dificila pentru ca vorbeste de patriotism, de educatie patriotica. Cine mai face asta in ziua de astazi, fara a deveni ridicol? Mai vorbeste de asemenea de relatia dintre trecut si prezent, ca si de rolul istoriei ca «magistra vitae», ca sursa de exemple, in vechea traditie clasica, ad usum delphini.

Adevarul este ca textul scrisorii este frumos, intens si patetic. Le reaminteste ca libertatea si demnitatea nu sint niciodata date definitiv, ca ele trebuie cucerite si mai ales recucerite. Guy Mocquet este din acest punct de vedere un erou, in sensul veritabil al lucrurilor. Un erou comun, daca se poate spune asa, a carui exemplaritate vine mai ales din faptul ca eroismul sau nu are nimic monumental: el nu cistiga batalii si nici nu conduce pe nimeni nicaieri. Este drept ca scrisoarea sa vorbeste de sacrificiul pentru un ideal, de curaj in fata mortii, de un soi de fanatism pe care multi l-au vazut drept periculos intr-o tara in care filierele djihadiste sint foarte active.

Oricum ar fi judecat, acest caz ne atrage atentia asupra obiceiului de a utiliza trecutul in scopuri partizane. Cui apartine de fapt Guy Mocquet? Putem avea trecuturi de dreapta si trecuturi de stinga? Acesta este genul de chestionar foarte sensibil, peste tot, dar mai ales in Franta, acolo unde referentialul istoric de stinga este dominant si supra-semnificat, iar cel de dreapta mereu in defensiva de la instalarea Republicii, mai ales in anii saptezeci ai secolului XIX. De unde impresia unei istorii nationale fatalmente hemiplegice: selective si sursa pentru sentimente vindicative.

Aceasta discutie mi-a adus in memorie o ciudata afacere care a inceput acum citiva ani si careia intre timp i-am pierdut sirul. Acum citiva ani, un grup de pasionati ai trecutului, de cautatori de comori, in sensul propriu al termenului, descoperea, dupa mai multi ani de cautari, o comoara in curtea unui castel apartinind unui maresal al Frantei ghilotinat in timpul Revolutiei. Bucuria acestora n-a fost prea lunga. Imediat, proprietarul castelului a revendicat comoara in contul sau. In fond, desi sapaturile fusesera facute cu acordul sau neconditionat, el era proprietarul si tot ce se afla pe teritoriul acesteia ii apartinea in mod natural.

Situatia a devenit insa si mai complicata atunci cind comoara a fost revendicata atit de anteriorii proprietari ai castelului, cit si de descendentii Maresalului. Justitia a fost astfel chemata sa decida cui apartine de fapt comoara. Celor care au descoperit-o, intrucit fara ei, aceasta n-ar fi existat ca valoare? Proprietarilor actuali, intrucit lor le apartinea castelul? Celor anteriori, intrucit nu vindusera in acte decit castelul, nu si comoara? Urmasilor bietului Maresal intrucit castelul fusese instrainat fara comoara, iar ei erau mostenitorii juridici ai Maresalului? Nu stiu ce s-a decis finalmente, daca s-a decis ceva. Ma gindesc insa ca ar trebui poate sa vedem insa in aceasta disputa, desi deloc simbolica, o alegorie a imposibilitatii de a patrimonializa hegemonic trecutul.