Discursuri citite

In vremurile noastre, cind multi au accesul in postura care le solicita un discurs, avem parte de cele mai nazdravane modalitati de a camufla goliciunea completa a unor scafirlii neumplute la timp. Intotdeauna, fara exceptie, am detestat un discurs citit de pe o foaie, scris de regula cu caractere mari. In general, foaia contine banalitati pe care le cunoaste toata lumea, sau aproape toata lumea, cu exceptia celui care le citeste publicului.

Cu cit conferentiarul sau, mai corect spus, cel pus in postura de conferentiar, este mai gol de continut, cu atit acesta traieste cu necamuflata satisfactie ca a „rupt gura auditorilor". Aplauzele de complezenta il arunca intr-o stare de euforie, de beatitudine si, ceea ce este mai grav, ii creeaza falsa iluzie ca cei care il asculta sint de o calitate inferioara lui. Incet, dar sigur, propulsatul in straturile rarefiate in oxigen, este, de regula, atins iremediabil de paranoia.

Aproape ostentativ, cititorul de discurs se afiseaza in compania unor oameni de certa valoare intelectuala si, incet, incet, isi creeaza dulcea iluzie ca este cel putin egalul lor. Daca nu si mai si. Daca discutiile aluneca intr-o directie in care se pot indrepta doar cei stapini pe cunostinte vaste si rationamente sofisticate, atunci paranoicul politruc fie incearca sa aprobe timp, fie schimba macazul spre domenii de tip can-can.

Oamenii de cultura, in genere, sint extrem de toleranti si aproape niciodata nu vor cataloga dur un individ care are putere de decizie. Mai ales in public evita confruntarile cu cei care in nici un caz nu vor apela la logica.

Nu am convingerea ca lumea savantilor este o lume a sfintilor. Pacatele misuna si acolo si inalte studii academice nu-ti confera imunitate la ispitele lumesti, la derapaje condamnabile. Totusi, procentul acestor derapaje este infim si in jurul lor se creeaza o adevarata tornada, care da impresia ca invirte toata omenirea, sau o buna parte din ea. Din acest motiv, sintem mult mai categorici cind unul din lumea celor avansati in urcusul pe Olimp derapeaza de la regulile castei elitiste careia ii apartine.

Dupa ’89, derapajele in lumea elitelor culturale au fost ceva mai multe si motivatia era cit se poate de omeneasca. Doreau o viata mai buna. Doreau sa aiba un standard de viata mai ridicat, comparabil cu cel al omologilor lor din Occident. Concesiile, chiar compromisurile acceptate de catre unii au fost rapid catalogate si lumea oamenilor de cultura i-a invelit intr-o ceara septica, procedeu imprumutat de la albine.

Lasind la o parte cazurile care au tulburat musuroiul omenesc, eu cred ca o anumita curtoazie, rece si distanta, este acceptabila, din punct de vedere moral, in relatiile cu cei care au putere de decizie. De cind lumea este lume s-a practicat proverbul „nu te pune cu nebunul" si i s-a dat „Cezarului ce este al Cezarului". Un geniu nu putea activa, nu se putea realiza decit in lumea in care traia. Toleranta, in anumite limite suportabile, era si inca este o politica a elitei intelectuale.

Revenind la zilele noastre, cred ca ar trebui acceptata o regula de aur si este inadmisibil a face rabat de la aceasta. Oamenii de cultura sa aiba grija sa nu creeze impresia decidentului, mai ales celui sarac cu duhul, ca este egalul lor. Daca nu-l conving pe decident ca exista o linie de demarcatie pe care acesta n-o poate trece, atunci vor avea de suportat decizii demente, paranoice, paguboase pentru mari comunitati.

Daca se tolereaza obtinerea de titluri (chiar academice!) unor minti limitate, unor inclinati spre autoritarism dement, paranoic, atunci viata tuturor are enorm de mult de suferit. Daca pina in ’89 aveam doar un caz (de academician, ce-i drept) de analfabet titrat si om de stiinta de renume mondial, dupa aceasta data au aparut o multime imensa de analfabeti titrati. Titlurile universitare s-au devalorizat total. Multi dintre cei care nu s-au aburcat decit la inaltimi modeste si care nu aveau pretentii prea mari pina in ’89, nivelul de subinginer fiind telul suprem, au gasit solutia facila a cumpararii de atestate ca sint destepti sau chiar foarte destepti.

Un semi-analfabet ajuns intr-o functie de demnitate publica si care a obtinut o diploma pe la 60 de ani s-a exprimat ca „daca stia ca o facultate se face asa usor, pina acum ar fi putut avea vreo cinci facultati terminate".

Revenind la discursurile citite si, din pacate, tolerate cu blindete de ascultatori, indivizii care le practica (si care au mari dificultati create de deficiente de memorie, de exprimare, de gramatica si de cultura generala) doresc sa acopere un imens gol in tartacuta lor, care s-a umplut doar de smecherii si de siretenie. Un discurs citit nu apartine celui care il silabiseste cit de cit cursiv, ci celui care l-a conceput. In fapt, avem de-a face cu un sarlatan care incearca sa foloseasca (nedemn) munca altuia. Apreciez mult un sustinator de discurs care ne prezinta crimpeie din gindirea sa. Chiar daca este deficitar in ce priveste gramatica si logica. Detest plagiatul, dar si mai si detest discursul cititorului sarlatan.

Daca impostorul ar iesi in public si discursul sau (necitit) ar consta doar din „muu" sau chiar din „groh", l-as rasplati cu aplauze si chiar cu o anumita simpatie. Macar nu este un farseur. Sarlatanul cu fituica nu poate decit sa cistige compasiunea auditorului.