E-ON-ul diplomatic

Cind am deschis – cu emotie – delicatul plic, aducator, mai intotdeauna, de vesti proaste, inainte de a citi suma pe care o datorez e-on-lui, mi-a sarit in ochi un mesaj la care, oricum, nu ma asteptam: "Felicitari! Sinteti clientul nostru de 5 ani!". Imediat m-am scufundat – vorba poetului – „intr-un calcul numeric", constatind uimit ca, intr-adevar, trecura 5 ani ("ca nouri lungi pe sesuri") de cind sint fericitul posesor al unei centrale termice.         

Nu banuiam ca voi sarbatori evenimentul. Mai intii, intrucit nu mi-as fi amintit. Apoi, nici nu mi-ar fi trecut prin cap ca dintr-o astfel de intimplare se poate face un eveniment, desi, ca tot romanul, caut cu luminarea un prilej de a sarbatori. De altfel, chiar la nivel national s-a constatat ca, in comparatie cu alte state, stateam prost la capitolul „sarbatori religioase si laice", asa incit, incepind cu anul in curs, s-au mai introdus in calendar citeva prilejuri de a  trage chiulul. Nu atitea  cite am fi meritat, ca popor cu o inepuizabila, ancestrala vocatie a contemplarii si extazierii, dar orisicit, ne apropiem de standardele mondiale. Adica de ce de-alde Franta, Italia, Spania, Portugalia, America, desigur, sa ne depaseasca pina si la lenevirea pe cap de locuitor?! Propriu-zis, la noi e vorba de a recupera niste sarbatori pe care le-am avut, dar le pierduram cind cu revolutia din decembrie. Au mai ramas asa, de fatada, vreo citeva – Ziua Femeii, Ziua Copilului, Ziua Marinei, Ziua Minerului – cele mai multe disparind odata cu disparitia "obiectului muncii", a forului emblematic pentru o indeletnicire sau alta. Un poet din Iasi – fie-i tarina lirica usoara! – scria cam vreo suta de texte omagiale, pentru fiecare meserie din nomenclator si le trimitea la cele 47 de ziare judetene, la studiourile teritoriale de radio si la Radio Bucuresti. Doar o suta de lei per bucata – si tot se aduna o suma frumusica… Astazi, pina si poezia a decazut. Isi mai aminteste cineva de Ziua Constructorului, de Ziua Forestierului, de Ziua Zootehniei (cu defalcarile pe genuri si specii: Ziua Cornutelor Mari, a Cornutelor Mici, Ziua Gainilor, a Ratelor si Gistelor), de Ziua Sericiculturii, a Puericulturii?

Daca Ziua Energeticianului sint sigur ca exista, uite, nu-mi amintesc sa se fi sarbatorit vreodata Ziua Gazelor Naturale sau – cum sa-i zic? – Ziua Gazarului? E adevarat, in anii-lumina ce anuntau gloriosul sfirsit al Epocii de Aur nu prea se mai facea caz de energeticieni si energie, din simplul motiv ca ne luminam mai mult ziua, de la soare. Gratis, cum ar veni. Seara, lumina artificiala se stingea, singurul artificiu ingaduit fiind lumina Lunii, si aceasta data in mai multe faze. Insa cel putin atunci eram pregatiti: fiecare locuitor al acestui pamint numit Romania (titlul unui luminos volum de versuri) avea la purtator o luminare, o lanterna, o bricheta, o cutie de chibrituri, un amnar, ceva cu care sa-si lumineze calea nocturna. "Mai lunga-mi pare calea, acum, la-ntors acasa" recitam alecsandrinic, urcind pe bijbiite cele 106 trepte ale blocului unde mi-a fost dat sa locuiesc. Pentru ca – e la mintea cocosului – daca se oprea lumina, nici liftul nu mergea. Acum, dupa alti 20 de ani de bijbiiala, constat, consternat, ca ne-am intors de unde am plecat. E adevarat, luminile in fata  blocurilor, in apartamente inca nu s-au stins, dar cele stradale au disparut ca si cum n-ar fi existat vreodata. Noaptea, atmosfera este de-a dreptul sinistra si-ti trebuie mult curaj ca sa te duci de colo, colo. Orasul Iasi pare un transatlantic gata sa se scufunde. Doar luminile de pozitie de la stadion si cele ale curselor aeriene nocturne semnaleaza ca pe aici, la nivelul solului, ar fi vechea capitala a Moldovei. Oare va fi lasata sa se scufunde, asa cum a fost lasata "echipa de suflet" (si de traditie fotbalistica) a iesenilor? 

Ei bine, in definitiv putem trai si fara lumina (atitia oameni o fac), totu-i sa avem caldura. Nu chiar atit de multa ca in vara asta, dar macar pe jumatate. Si cine ne da noua, astora care ne-am centralizat, caldura? E-on-ul. In anii-lumina, ultima noastra speranta, cind n-aveam nici lumina, nici caldura, era aragazul. Ooo, ar trebui inchinat un poem (retroactiv?) aragazului, fie el cu un ochi, cu doua, cu noua. El, aragazul, emanind, in zilele si noptile geroase, o lumina palida, transparenta, fluorescenta si, in mod sigur, toxicienta, ne dezmortea miinile, ne incalzea sufletul si ne monoxida plaminii. As putea spune ca un astfel de poem s-a si scris, moartea poetului Grigore Hagiu (intoxicat cu monoxid de carbon emanat de un aragaz ce, peste noapte, se stinsese) fiind ea insasi un poem.  

Prin lucrare dumnezeiasca si / sau "printr-o fericita conjunctie a astrelor" (o dam nitel pe filosofie abisala), globul pe care locuim e intr-o continua fierbere. Si emanatie de gaze. Cu toate astea, jumatate din populatia Terrei sufera de frig. Criza mondiala in care ne aflam e, in primul rind, una a combustibililor, producatoare de razboaie calde (Kuwait, Irak, Afganistan) sau reci (Rusia-Ucraina). Proiecte fabuloase de gazoducte angajeaza polemici, fac si desfac aliante. La fiecare inceput de iarna, pina a tremura de-adevaratelea, tremuram la gindul ca "marele (fost) vecin de la rasarit" ne-ar putea taia macaroana. Gazul, adica. Dar e-on-ul nostru e, pe cit de dogmatic, pe atit de diplomatic. Ignor diplomatia pe care o consuma in emanarea transfrontaliera a gazului si lunec doar pe lustrul la care, in mesajul aniversar, ma face si pe mine partas. Trebuie sa precizez, in sfirsit, ca lustrul dumnealor a coincis doar din intimplare cu al meu si ca, in context, nu sint decit destinatarul/consumatorul generic, bun-platnicul civilizat, care a suportat fara sa cricneasca "provocarile" e-on–ului din ultimii 5 ani. Ca o favoare, ni se lanseaza "citeva oferte si servicii speciale" ce ar incununa sarbatoarea cincinala, aducind "mai multa energie in casa dumneavoastra" si, desigur, mai multi bani in contul e-on-ului. Nu pot sa nu marturisesc incintarea ce m-a cuprins citind aceasta retorica de lustruit orgolii adulte si de adormit copiii de gradinita.