Edificari holotropice

Gasim conceptul artei ambalat in puzderie de forme. Unele decupate in tipar diacronic (arta antica, moderna, postmoderna), altele ipostaziind genul exersat (sculptura, pictura, teatru, muzica, dans, film), altele – modalitatea expresiei (naiva, bruta, realista, figurativa, concreta, simbolica, impresionista, suprarealista, conceptuala), mediul in care se produc si etaleaza (stradala, urbana, land-, net-, digital-, mail-art), publicul sau destinatarul (elitista, de masa, populara), scopul vizat (sociala, politica, decorativa, terapeutica, metafizica). Sa adaugam aici arta culinara, artele martiale, arta ghicitului, artele ceramicii, cusutului de goblenuri, impletitului de nuiele. Intr-o atare diversitate, care ar fi locul artei holotropice – pretextul expozitiei "anuale, internationale" adapostite zilele acestea de "Galeriile Dana"?

Edi Apostu – parintele si promotorul noii arte – a pastrat ani buni secretul descoperirii, multumindu-se a proteja pretioasa reduta conceptuala de intrebarile indiscrete si a intretine strategic suspansul edi-ficarii. O data, la Cupola, a promis lamuriri la o proxima expozitie din Canada. Alta data, si-a anuntat dezvaluirile pentru o ocazie speciala care avea sa se petreaca undeva, cindva, la Roma. Cum am ratat ambele intimplari trans-frontaliere, am primit cu real interes invitatia de a participa la evenimentul sus-pomenit, situat din fericire, si istoric, si geografic, atit de aproape. Spre rusinea mea, nu pot spune insa ca explicatiile recente mi-au inlaturat complet valul ignorantei. Dimpotriva, am impresia ca tocmai au potentat misterul, convertind neintelesurile anterioare – vorba lui Blaga -, in altele, "si mai mari".

Nu stiu ce a fost mai intii, arta in cauza sau conceptul acesteia? Cu siguranta insa, ambele s-au nascut pe malurile Bahluiului, intr-un moment de sublima inspiratie. Etimologic, arta holotropica ar desemna mersul (de la grecescul trepein) spre unitate sau intreg (holos).  Ea isi propune deci sa gindeasca si sa recreeze plastic unitatea. Edi Apostu ne previne ca profanii au de urcat culmile semete ale psihologiei transpersonale, mai putin accesibile vulgului. Aici sint studiate starile extatice, transconstiente, de euforie senzoriala, delir, extaz sau halucinatie. Cum sint escaladate acestea? Nu cu ajutorul narcoticelor obisnuite, nici cu infuzii din licori alcoolizate excesiv ori cu prize olfactive din ignobilul aurolac autohton, ci prin intermediul unei muzici astral-divine, samanice, a-tonale, a-ritmice, a-muzicale, de rezonanta tibetana, azteca sau malgasa. Spre deosebire de muzica obisnuita, cea despre care vorbim, compusa de chiar Edi Apostu, aboleste toate diferentele si ii ridica pe ascultatori la inaltimi ametitoare. Ajuns acolo, artistul capteaza energii nebanuite, devenind "porta-vocea" universului si a spiritelor care vagabondeaza prin vazduh. Dispar cenzurile rationale si constringerile formale. Astfel inspirat, pictorul descrie aleatoriu linii, sfere, cercuri, spirale policrome, surprinzind "concordia discordanta" a lucrurilor sau, dimpotriva, dizarmonia  lor ordonata. 

Fara nici un dubiu, Edi Apostu este un artist subtil, inteligent si simpatic. Lucrarile lui plac, fura ochiul si invita la meditatie. Poate chiar la extaz. Este fin cunoscator al budismului tibetan, chinezesc, japonez si al hinduismului. Crede in metempsihoza, adica in posibilitatea ca sufletele noastre sa se stramute in alte corpuri, atit in lumea de fata, cit si pe alte planete, chiar inca nepopulate. Crede, ca un bun adept al doctrinei Zen, ca Iluminarea se obtine prin efort propriu si nu prin contaminare paideica. Este inspirat doar de muzica sferelor, de armoniile cosmice difuze pe care le repereaza si recicleaza ulterior, pe ordinator. Ca si Buda, este convins ca totul se naste din ignoranta si scopul sau in lume este acela de a o suprima. Arta de azi, profund decadenta, trebuie vindecata de slabiciuni. De aceea este dispus din cind in cind sa o salveze. Nu crede insa in modele si nici in maestri. Poate cu exceptia lui Leonardo da Vinci, de la care a imprumutat ambitia perfectiunii si vocatia lui "homo universalis". Ca si Leonardo, Edi scrie, compune, deseneaza, picteaza ("transpersonal si halucinant"), inventeaza si reinventeaza.

Nu ma opun innoirilor de vreun fel si nici nu vreau sa par circotas… Totusi, pentru a fi asumat de comunitate, un concept are nevoie de argumente si de limpezime. Nu toate pietrele aruncate in baltile planetei au primit nume. De aceea se scriu carti, articole, se compun programe si manifeste. In arta, cel putin, legitimitatea estetica este obligatorie – mai ales in cazul primenirilor ce se pretind a fi radicale. Nu stiu insa daca ispitele unitatii si totalitatii cosmice – reclamate azi de grupul "holotropicilor" – au lipsit din optiunile artistilor de pina acum. Nici dorinta de a reda esentele universului cu ajutorul miturilor, arhetipurilor ori simbolurilor inaugurale. Unde asezam, de pilda, geometriile abstracte  ale lui Kandinsky sau Juan Miró, dripping-urile lui Jackson Pollock, tensiunile cromatice ale lui Mark Rothko sau Franz Klein, experimentele pictural-muzicale ale unor John Cage sau Yves Klein –  toate suspect de holotropice? Daca recunoastem in ele vocatia totalitatii, atunci istoria artei este curat holotropica, artistii "holotropizind" inocent, fara sa stie. Chiar in expozitia de la Galeria Dana, unii par a fi mai putin holotropici, iar altii deloc. De aici si evidenta lipsa de… unitate. Dezbracata de aroganta noutatii absolute, ca si de metafizica subtire, de bazar oriental, dar fortificata speculativ, arta holotropica poate deveni mai mult decit ce este sau pare, deocamdata. De ce nu?, la urmatoarea edi-ficare internationala, promisa pentru la anul.