Egiptul – intre sah si domino

Ceea ce se intimpla in prezent in lumea araba se poate explica, la prima vedere, ca o izbucnire a nemultumirilor acumulate in decenii de dictatura si represiune. Ceea ce e mai greu de explicat este sincronizarea acestor manifestatii de reforma in aproape intreg Orientul Mijlociu. Ar putea fi efectul de domino. Insa cine a impins prima piesa? Este intimplator momentul in care au loc aceste miscari? Si sint ele cu adevarat miscari spontane? Istoria ne invata ca trebuie sa fim foarte prudenti cu eventualele raspunsuri.

Pentru a avea o perspectiva de ansamblu, aceste evenimente trebuie analizate pe mai multe niveluri: la nivel social, al cetatenilor ce isi striga nemultumirile in strada; la nivel politic, al elitelor politice compromise, sustinute de oameni de afaceri favorizati de regim in schimbul acestei sustineri; la nivel economic, criza care a scumpit alimentele si carburantii scotind lumea saracita in strada; la nivel cultural-religios, comunitatea islamica (umma) fiind in cautarea unui nou model de societate; si la nivel international, desigur, unde interesele externe incrucisate joaca si ele un rol crucial. Acestea din urma sustin ca vizeaza mentinerea stabilitatii in zona, insa se confrunta cu o intrebare: ce fel de stabilitate? Poate fi o dictatura militara. Daca nu, calea de la autocratie spre o democratie presupune o inevitabila instabilitate intr-o prima faza, fiind vorba despre o schimbare de sistem. Stabilitate poate sa aduca si modelul fundamentalist islamic, deci o teocratie, dar tot dupa o prima perioada tulbure. Parerea mea este ca, acum, alternativa la o dictatura militara nu poate fi decit haosul.

Nu intimplator, Occidentul se bilbiie. Sincer, eu am apreciat comportamentul lui Mubarak (nevoit sa-i spuna in fata lui Obama ca nu le intelege cultura) si, mai ales, al armatei egiptene. Mubarak a schimbat guvernul, a decapitat partidul, a promis ca nu mai candideaza, a adunat Consiliul Inteleptilor, a negociat cu opozitia si cu principalii lideri ai lumii si, in final, a plecat, dar ceea ce mi se pare remarcabil este ca nu a tras in oameni, cum s-a intimplat in asa-zisa noastra revolutie. Armata a protejat multimea, s-a interpus intre beligeranti si a limitat dezastrele. Armata a ramas la putere, deci nu s-a produs o schimbare de sistem. Tranzitia, daca e intr-adevar dorita, trebuie pregatita pasnic, iar pina in toamna au timp sa se formeze si partide veritabile, acum neexistind practic decit Fratii musulmani, care se stie ce doresc.

Dileme sint doar in ochii celor care inca mai cred in lupta pentru democratie purtata de SUA. Din pacate (sau poate din fericire), si Occidentul se pregateste de un fin de siecle, pentru ca democratia lui nu mai e de mult una a virtutilor politice, ci una a banului, a burtilor pline, o plutocratie. Se repeta caderea democratiei ateniene dupa Pericle, care tot asa devenise, una mercantila, corupta si plina de sofisme. Totodata, trebuie sa ne intrebam si daca democratia aceasta degenerata si cultura islamica, degenerata si ea, sint compatibile si daca nu cumva soarta Egiptului, ca si a celorlalte state agitate de miscari protestatare, va fi asemanatoare celei a Iranului din 1979. Isi permite cineva un nou Iran in regiune? Un Egipt teocratic?

Acum stim cu totii erorile americanilor din 1979. Apoi, sa ne aducem aminte ca, nu chiar cu mult timp in urma, Egiptul a refuzat un acord cu FMI. Acelasi FMI se arata acum gata "sa ajute Egiptul la reconstruirea economiei sale" si, desigur, si alte state din regiune, care vor avea nevoie. Sa fi pornit de aici jocul de domino? Ceea ce stim este ca efectul va fi unul major, ce va afecta economia regionala si chiar pe cea globala si va implica toti actorii importanti, regionali sau globali.

Sigur ca, pentru cetatenii din strada, interesele straine ale SUA, Israelului sau oricarui alt stat conteaza prea putin sau deloc, insa, asa cum se intimpla in revolutii (o stim si noi foarte bine), "agenturile straine" sint cele care declanseaza protestele in numele democratiei si tot ele cele care realizeaza un schimb de putere si nu neaparat de regim. A crede ca o noua conducere egipteana se va afla in alte raporturi externe pare o naivitate. Pe de alta parte, Mubarak si-a plasat deja oamenii sai in pozitii cheie ale viitoarei administratii.

Si pentru ca nici o analiza asupra evenimentelor internationale nu se mai poate face azi fara a apela si la documentele WikiLeaks, trebuie sa avem in vedere si telegramele publicate in privinta Egiptului, care arata clar implicarea americana in declansarea protestelor: "Mai multe forte ale opozitiei au acceptat sa sprijine un plan de tranzitie catre o democratie parlamentara, cu un presedinte slab si un premier puternic, inainte de alegerile prezidentiale din 2011", se arata intr-una dintre telegrame. Tot WikiLeaks dezvaluie ceea ce Ambasada americana relata intr-o alta telegrama, si anume faptul ca presedintele Mubarak "revine mereu la destinul sahului Iranului: SUA l-au incurajat sa accepte reformele democratice, pentru ca apoi sa priveasca cum tara cade in miinile revolutionarilor islamisti extremisti". Ceea ce este foarte probabil, asa cum insusi ayatollahul iranian Ahmad Khatami a aratat: "Le spun celor (lideri occidentali) care inca nu vor sa vada realitatea ca axa politica a noului Orient Mijlociu va fi una a regimurilor islamice si a democratiei bazate pe religie. Toate aceste proteste din Egipt, Tunisia, Iordania si Yemen sint inspirate din revolutia islamica din Iran si aceste tari sint acum atinse de unda de soc a revolutiei iraniene".

Ceea ce mai este interesant si merita luat in seama este rolul retelelor informationale si de socializare, al Internetului in primul rind, in aceste incercari de revolutie. Modul in care oamenii (in mare parte tineri) s-au solidarizat si au reusit sa organizeze aceste manifestari de amploare, comunicind mai intii pe Twitter sau Facebook, aminteste de rolul inventiei lui Guttenberg in revolutia industriala si ne arata, inca o data, ca lucrurile nu pot incremeni la nesfirsit intr-o anumita stare de fapt.