Emil Iordache poetul

Pe 11 octombrie s-au implinit 6 ani de cind traducatorul, criticul si universitarul Emil Iordache s-a dus la cele vesnice. Cum nu am putut ajunge la comemorarea sa, incerc sa-mi spal pacatul amintindu-le/ aducindu-le la cunostinta cititorilor acestei rubrici, care l-au cunoscut sau nu, de o latura speciala a sa, mult mai putin cunoscuta: aceea de poet. Reeditat la Editura Axa din Botosani, volumul Poeme fara masca arata ca traducatorul lui Tolstoi, Dostoievki, Gogol etc. avea ceva de spus si in acest domeniu.

Poemele care alcatuiesc acest volum dateaza din cel putin doua perioade distincte: unele sint scrise in primii ani ai deceniului al IX-lea, altele la inceputul anilor ’90. Le desparte, deci, un deceniu. Fiind vorba de o culegere a unor texte scrise fie ocazional, fie aflate in stadiu de santier (nu mai discut despre posibilitatea ca destule altele sa se fi pierdut, pur si simplu), este dificil si, cred, inutil sa cauti o coerenta stilistica ori tematica a acestei carti. Un lucru mi se pare mult mai important de subliniat: indiferent de poietica pe care o urma, indiferent de direle marilor poeti care se pot citi in filigranul unora dintre texte, indiferent de urmele intertextuale subtile sau ostentative, din aceste texte se poate decela o voce poetica autentica; nu am nici o indoiala ca, daca ar fi perseverat, daca si-ar fi urmat si aceasta chemare, Emil Iordache ar fi devenit un poet notabil, remarcabil, ba chiar important al generatiei sale. Cele cu putin peste 40 de poeme care s-au pastrat dau socoteala de ceea ce ar fi putut deveni acest poet, nu reprezinta un corpus definitiv, asupra caruia autorul sa-si fi dat girul, care sa ne permita verdicte definitive. Si totusi, citeva dintre aceste poeme ne permit sa intrezarim nu doar o siguranta a versificarii, o autenticitate a rostirii, un background cultural bine asimilat la sursa (conditie obligatorie pentru orice scriitor), ci si o usurinta a tehnicii poeziei (sa ne amintim, pentru Poe poezia este in primul rind tehnica), ba chiar o anumita virtuozitate a prozodiei si a gradatiei efectelor lirice care il puteau plasa (si cred ca il si plaseaza, in absolut) pe Emil Iordache peste multi dintre poetii consacrati (caci harnici) ai generatiei ’80.

Ceea ce se observa parcurgind poemele acestui volum postum este diversitatea registrelor. Dar, indiferent ca e vorba de poeme de dragoste, de elegii ori de texte ironice, parodice, o calitate accesibila doar poetilor cu vocatie, care stiu sa surprinda poezia printre pliurile realitatii, strabate din majoritatea textelor: o anumita simplitate nu doar a rostirii, ci si a imaginarului. Autorul nu cauta ziua in amiaza mare efecte ostentative cu luminarea, nu epateaza, nu forteaza, ca sa spun asa, muza. Aceasta este, ca la mai toti marii poeti, una livresca, provenind din eterul culturii.

Daca primele texte pornesc din Esenin, poemele scrise la inceputul anilor ’90 vin dintr-o alta directie, aceea care nu mai poate gestiona sentimentul deja-lu–ului. Constiinta ca totul a fost scris il transforma pe scriitor, spunea undeva Borges, intr-o simpla fantasma si il obliga, spun eu, odata cu majoritatea teoreticienilor postmodernismului de la noi si de aiurea, sa gaseasca solutii de a-si asuma trecutul cultural intr-o maniera care sa-i mai permita si spatiul minim de a-si strecura propriul mesaj. Doctor in filologie cu o lucrare despre Semiotica traducerii poetice, la zi cu teoria literara si, de asemenea, cu poezia romana de ultima ora, Emil Iordache tine pasul si se repliaza. Astfel, unul dintre texte, datat „februarie 1991", se intituleaza Mic tratat filologic. Aici, o mica (melo)drama sentimentala se muta din spatiul domestic in cel al limbajului, al textului, mai bine spus: «O odaie-dictionar, explicativa, saraca, tenace,/ silabele parchetului ghemuite sub cuvintul "covor";/ cuvintul „tu" sta linga cuvintul "fereastra" si tace,/ verbul "a privi" e doar o fringere-ncetosata in gol./ Ne clatinam pe ostilitatea singuratatilor crenelate, salcii,/ descalecati de pe patul suferind, linos, patruped/ "vezi, rindunelele se duc", "de ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?" – / copertile decent varuite romanta nu ne-o mai cred./ Curind se va deschide o usa ca o bulboana, prin care/ amindoi ne vom traduce numele in cite-o limba straina,/ Noua transhumanta va-ncepe, fireste, cu o ninsoare/ banal de alba si banal de lipsita de vina…»

Nu cred ca gresesc prea mult daca ma incapatinez sa citesc acest poem ca pe o ars poetica. De altfel, de la o vreme, orice poem poarta cu sine, la vedere, ca un ceasornic transparent, si mecanismul de functionare. Emil Iordache asimilase, iata, corect, spre deosebire de majoritatea optzecistilor nedusi la scoala, lectia unui textualism autentic, care inseamna o miza existentiala intensa („agonala", ii placea sa repete mereu lui Marin Mincu), sporita prin aceasta tentativa dramatica de prindere a realului in arcanele textului.

Un alt poem (Macarale in greva) amintese de unele texte celebre semnate de Mircea Cartarescu sau de Florin Iaru si care au facut deliciul cititorilor la finele anilor ’80 si inceputul anilor ’90. Poate sint subiectiv, dar mie mi se pare ca poemul lui Emil Iodache are mai multa verva parodica, dar si autenticitate: «Depun marturie ca ai intr-adevar un stil delicvent de inaintare,/ un mers fabulos, compus din zvicniri senzuale de emisfere mobile,/ esti un fel de jungla bipeda in plina miscare,/ colcaind de tarzani primitivi si de alte jivine agile;/ cind treci tu, strada pare un iezer murdar cu lebede albe si rosii/ ancorate la semaforul bilbiit, tricolor,/ braseria din colt se cutremura ca un pavilion, unde cancerosii,/ privindu-te, uita ca maladia lor e-un antimotor/ din tecuci, care tacane zapacit, mestecind inainte/ interdictii, diete, retete, cuvinte;/ „fierbinte!"-/ iata ultimul geamat al termometrului meu de adolescent,/ despre care nu as putea zice ca pune un diagnostic fatis;/ inaintezi precum coloana a cincea, teribil, arborescent,/ precum o tirfa la concursul de „Miss/ Virginitatea", de „Miss Pudoarea/ Dezbracata de Constiinta de Sine"…/ Pe scena strazii, esti ca o poza desucheata in Evanghelie,/ poti fi citita de la dreapta la stinga incepind cu/ Apocalipsa; asa vine/ spre noi Omida Singuratatii, asa se tiraste, ne sperie/ armata rosie a fructului neharazit, al unui destin pe dolari,/ pe marci, pe franci,pe orice valuta de mare manevra,/ iar noi raminem nauci si tragici, revoluti si rurali,/ precum somerii in shop-uri, precum macaralele-n greva.»

Nu am nici un dubiu ca daca un astfel de text i-ar fi „iesit" unui poet consacrat, el ar fi devenit clasic. Asta pentru ca in el coexista pasnic si spiritul parodic, dar si viziunea grava, alertata de sentimentul imposibilitatii de a controla o astfel de atractie erotica. Poezia lui Emil Iordache nu era doar o joaca de-a cuvintele, ci un lucru cit se poate de serios.

Din pacate, ceea ce ne-a ramas este prea putin fata de ceea ce ar fi putut fi. Ma bucur sa constat ca prietenul meu si omul de la care am invatat atitea, ca marele traducator Emil Iordache este si un poet remarcabil; regret, in schimb, faptul ca nu si-a dus pina la capat aceasta vocatie.