Etica elitelor

O stire foarte interesanta – din punctul meu de vedere – a traversat mass-media romaneasca, in urma cu aproape doua saptamini, fara a produce insa valurile, tsunami-urile chiar, la care, personal, m-as fi asteptat. Este vorba despre initiativa unui ONG autohton de a face o plingere, la Parchetul Curtii de Apel Bucuresti, impotriva fostului grup conducator al Consiliului National de Studiere a Arhivelor Securitatii, format din domnii Gheorghe Onisoru, Horia Roman Patapievici, Andrei Plesu, Mircea Dinescu, Constantin Buchet, Aurel Pricu, Claudiu Secasiu, Florin Chiritescu, Ladislau Csendes si Mihai Gheorghe. Motivul? Nici mai mult, nici mai putin decit "abuzul in serviciu", reprezentat de "ascunderea informatiilor legate de colaborarea cu fosta politie politica a politologului Sorin Antohi". Argumentul acuzatorilor vine din articolul 24 al Legii CNSAS, care prevede obligativitatea consiliului de "a deconspira orice colaborator cunoscut al fostei Securitati", cum pare sa fi fost Sorin Antohi (intelectual de prim rang, fondator al Grupului pentru Dialog Social si, la un moment dat, in primii ani post-ceausisti, secretar de stat in Ministerul Educatiei si Cercetarii). Regulamentul stipuleaza, intr-o asemenea situatie – de "tainuire de informatii" – pedeapsa cu inchisoarea a celui/celor vinovati, de la sase luni la cinci ani! Surprinzator, unul dintre membrii importanti ai consiliului de atunci, Horia Roman Patapievici, a declarat, la sfirsitul lui octombrie (a.c.), ca a stiut, inca din 2002, despre colaborarea lui Antohi cu Securitatea, dar, intrucit impricinatul nu ocupa nici o functie, in Romania, la vremea respectiva, nu a considerat necesar sa divulge secretul opiniei publice. Patapievici mentioneaza Legea 187/1999 (privind accesul la propriul dosar) ce i-ar confirma, aparent, spusele, sprijinindu-i decizia.
Am ramas, marturisesc, uimit in fata explicatiei actualului director al Institutului Cultural Roman. Un om a carui probitate morala putini ar indrazni sa o puna la indoiala (sa nu uitam ca Patapievici, dincolo de gesturile intelectuale notabile, care l-au impus dupa 1989, s-a aflat si printre revolutionarii bucuresteni din 21 decembrie, fiind, pentru o noapte, arestat si maltratat la Jilava!), constrins de implicatiile unei circumstante delicate (cum este, fara indoiala, "dosarul" Sorin Antohi), face o declaratie meschina, aidoma celor emise, in alte contexte, de Nastase sau Mihailescu, atunci cind au ajuns in corzi, si se ascunde nonsalant dupa ambiguitatile unei legi "de tranzitie". Nu "legea 187" ar trebui sa fie aici patul procustian al domnului H. R. Patapievici, ci "legea morala" unde, macar pe domnia-sa, pe Andrei Plesu si pe Mircea Dinescu, i-as fi banuit infailibili. Intr-un sistem normal, cu valorile etice fixate la nivel de constiinta colectiva, un episod rasunator – precum cel al domnului Sorin Antohi – ar fi fost divulgat imediat de catre un functionar cu grad inalt, fie si cu mai putine pretentii morale decit domnii Plesu ori Patapievici. Nu pentru a epata si nici pentru a-l stigmatiza pe impricinat, ci pentru a reduce raul imens pe care astfel de situatii il creeaza unei societati, cu atit mai mult unei fragile democratic, angajate in plin proces de convingere a opiniei publice internationale de buna ei credinta liberala. Tacerea nu a facut decit sa amplifice proportiile cazului, patru ani mai tirziu, marind exponential consecintele nefaste. Deconspirarea teribila, in 2006, a lui Sorin Antohi (lucrator, inteleg din presa, chiar si in unitati ultrasecrete ale fostei Securitati) arunca o lumina nefericita asupra grupului dizident de la Iasi, din anii saptezeci-optzeci, inducind – astazi, la revelarea cumva brutala a unor secrete, cum se vede, altadata bine pazite, la cele mai inalte paliere socio-politice – nedorite suspiciuni. In plus, prin recul, faptul afecteaza credibilitatea intregii elite intelectuale romanesti in ochii Occidentului (ca o bomboana pe coliva, colaborarii cu Securitatea i s-a adaugat, ulterior, si impostura doctorala a lui Sorin Antohi), indicindu-ne pe toti – a cita oara? – drept locuitori ai unei republici bananiere.
In fond, pentru a da lucrurile pe fata, domnul Patapievici (alaturi de domnii Dinescu, Plesu si ceilalti, mai putin importanti) a sacrificat legea morala in numele unei solidaritati de casta, bine inchegate. Divulgarea unui individ de talia lui Sorin Antohi (cu trecutul lui cultural si post-revolutionar), membru al societatilor intelectuale exclusiviste de care apartin si citiva membri ai fostului CNSAS (inclusiv domnul Patapievici), drept colaborator al Securitatii ar fi diminuat aura sacra a unei lumi siderale, unde acesti "boieri ai mintii" (imi pare rau, nu mi-a placut niciodata sintagma, dar acum mi-e aproape imposibil sa n-o folosesc!) au inceput sa se simta ca niste zei intangibili, mai alintati chiar decit vechii olimpieni. Ma intreb ce s-ar fi intimplat daca, in locul lui Sorin Antohi, s-ar fi aflat, de pilda, Ion Bogdan Lefter, intelectual, se stie, nu foarte agreat in "universurile siderale", datorita opiniilor sale asa-zicind "anti-canonice"? Ar mai fi invocat Horia Roman Patapievici, atit de patetic, Legea 187/1999? Dati-mi voie sa cred ca nu. Mai mult, am banuiala ca s-ar fi organizat un veritabil linsaj mediatic, cu instrumente de tortura psihologica dintre cele mai sofisticate. Inainte de Revolutie, Andrei Plesu a scris o carte admirabila de etica, Minima Moralia pe numele ei, o veritabila replica ironic-postmoderna la maxima moralia a lui Aristotel, derivata din cele doua "etici" ale sale (nicomahica si eudemica). In postura de tinar studios, am savurat eseul amintit de la primul la ultimul sau rind. Un singur lucru n-am inteles cu adevarat, iar el apare si astazi (in fisele mele de atunci) sub forma unei mari interogatii. Spune Plesu ca morala nu e niciodata un punct fix, ci iradierea acelui punct. Adica, am incercat eu sa pricep la timpul respectiv, in chestiuni de etica, nu dai cu barosul, ci adopti o pozitie flexibila. Poate fi insa principiul moral, ultimul care, macar in teorie, separa albul de negru, falsul de minciuna si binele de rau, cu adevarat flexibil? Iata ca, nesperat si indirect, Andrei Plesu raspunde nedumeririi mele juvenile, peste ani, cu o tacere suspecta (baricadata de tacerea unui intreg consiliu al, prezumtiv, inaltei moralitati) in cazul lui Sorin Antohi. Da, etica este flexibila si permite, cel putin in spatiul lejeritatii balcanice, judecata "jumatatii de masura", pare sa sugereze corifeul intelectualilor dilematici.
N-as vrea sa credeti totusi, citind acest text, ca sint un justitiar inchizitorial, cu spada dogmei intr-o mina si cu scutul inflexibilitatii in alta. Traiesc eu insumi la "portile Orientului" (de care nu am putut sa ma despart nici atunci cind destinul aproape m-a fortat sa o fac) si am, ca sa zic asa, "intelegere" – o "intelegere" atavica, strecurata in codul meu genetic din vremuri imemoriale – pentru politica "flexibilitatii" si chiar a "jumatatilor de masura". Nu stiu, sincer, desi teoretizez, ce as fi facut, daca m-as fi gasit, in mod concret, in locul lui Patapievici sau in cel al lui Plesu. Exista in noi impulsul primordial de a nu ridica piatra si a o arunca spre cel pacatos, iar acest lucru ar putea fi, nu neg, un semn de eleganta sufleteasca si de inclinatie comunitara catre toleranta (in ciuda unor devieri argumentate istoric). Avem multe slabiciuni si, ca atare, le contemplam cu ingaduinta in momentul in care le sesizam si in celalalt. Nu stiu, deci, cum as reactiona in situatii de optiuni etice radicale. Stiu insa, din unghiul specificitatii mele profesionale si al instructiei de care am beneficiat in Occident, ca marile civilizatii (engleza, americana sau germana, de exemplu) au crezut intotdeauna in forta legii morale, nearatindu-se dispuse a o incalca in virtutea vreunei "flexibilitati". Daca noi, asemenea altora, nu sintem echipati, cultural si istoric, pentru a ne asuma un astfel de principiu si pentru a-l transforma in mod de viata, nu e, sa o zicem deschis, un capat de lume. Trebuie doar sa iesim in fata si sa ne asumam aceasta, cum sa-i spun, "inabilitate". Sa fim noi insine, acceptindu-ne, onest, identitatea, fie ea si una a "jumatatilor de masura". Numai asa, dezvaluindu-ne slabiciunile (si, de ce nu, virtutile subiacente lor!), avem sansa de a fi respectati. In caz contrar si, mai ales, in postura de intelectuali de elita (de dimensiunile unui Plesu ori ale unui Patapievici), supralicitindu-ne, prin urmare, europenitatea, civilitatea si legitimitatea, la nivelul vorbelor, dar esuind in "flexibilitati" balcanice, in planul faptelor, nu vom reusi decit sa devenim ridicoli.