Exhibitionismul puterii

Pe 1 iunie, la ceremonia de investire a liberalului Radu Stroe in functia de ministru delegat pentru Coordonarea Secretariatului General al Guvernului, la Cotroceni, a avut loc o scena mai rar intilnita in cercurile politice inalte. Dupa juramintul noului membru al Executivului (cu mina pe Biblie), seful statului (proaspat revenit dintr-o calatorie la Paris, prezumtiv, extrem de epuizanta, in contextul convalescentei post-operatorii) a facut un gest public absolut surprinzator. In momentul stringerii de mina, i-a inminat lui Radu Stroe, zimbind cu subinteles, o hirtie pe care cel din urma a inceput sa o citeasca, derutat, chiar acolo, in mijlocul festivitatii. Apoi, proaspatul ministru, oricum emotionat de atmosfera, a intrat intr-un fel de degringolada, gresind directia de mers, salutind marinareste si fluturind „misiva” prezidentiala intr-o maniera nefireasca. Intilnirea dintre Basescu si Stroe implica din start, intr-adevar, o doza de imprevizibil. Cei doi s-au confruntat deschis la o sedinta CSAT din februarie, cind liberalul a insistat sa se secretizeze legile privind siguranta nationala. Ironic, in lunile urmatoare, PNL l-a acuzat pe presedinte ca ar fi impus conditia de secretizare pentru aceste legi. Mai mult, se stie ca Stroe a fost, in anii comunisti, activist in cadrul Ministerului Transporturilor, pozitie din care, se pare, a propus excluderea lui Basescu – pe atunci elev la Marina – din UTC, pentru … neplata cotizatiei. Basescu nu l-a uitat, desigur, si, dupa ciocnirea din CSAT, l-a numit pe Stroe „frustrat”, mentionind faptul ca liberalul nu a facut o cariera navala datorita „handicapurilor”. Ca atare, la o intilnire cu o delegatie PNL, anterioara numirii lui Radu Stroe in Guvern, presedintele a refuzat sa dea mina cu parlamentarul (pe atunci) liberal, in prezenta presei.
Noul gest, desi, iata, articulat pe un trecut asa-zicind ostil al celor doi, a uimit pe toata lumea prin continutul lui extravagant. Ce ar putea sa contina misterioasa hirtie, oferita atit de neobisnuit (in public) unui ministru de catre primul om in stat, s-a intrebat, legitm, intreaga natiune, martora, prin premeditarea lui Basescu insusi, la straniul episod? Mass-media a speculat imediat pe marginea faimoasei sedinte CSAT. Ar fi posibil, s-a argumentat, ca presedintele sa-i fi dat lui Stroe un fragment din stenograma intilnirii respective, unde liberalul sustinea secretizarea legilor sigurantei nationale. Intrebat de ziaristi despre continutul documentului, ministrul PNL a fost confuz: „Nu e nimic rau nici pentru el (pentru presedinte, n.m.), nici pentru mine in acea hirtie. Nu e nimic de ascuns, nu e nici un secret, nu e nici o problema. Il las pe presedinte sa spuna, daca doreste”. In privinta semnificatiilor potentiale, continute, simbolic, de atitudinea lui Basescu, Stroe s-a aratat la fel de vag: „Eu consider ca e un fel de mic secret al nostru, dar presedintele poate sa-l devoaleze”. Cine a urmarit, la televiziune, aceste declaratii si are, in plus, o oarecare inclinatie spre descifrarea sentimentelor din spatele fizionomiilor – fie ele si indelung exersate in spatiul mistificarilor politice – a putut citi, dincolo de vorbe, o profunda ingrijorare. Hirtiuta buclucasa nu continea, in mod evident, numai benigne observatii ce ar fi putut fi (dupa cum sustineau eroii intimplarii) oricind impartasite presei si, categoric, nu descria, jocular, nici un „mic secret” al „amicilor” Basescu si Stroe. Din surisul fortat, strepezit, al noului personaj guvernamental, am putut deduce ca scrisoarea era, mai degraba, un „mic santaj” la care, zimbind lombrozian, presedintele isi supunea, la scena deschisa, propriul ministru.
Jurnalistii si analistii au ramas, de atunci incoace, la ipoteza (foarte probabila) ca misiva continea stenograma sedintei CSAT, unde Stroe se compromitea, sustinind vehement un principiu dezavuat ulterior de PNL. Totusi, daca presupunerea e adevarata, apare aici o grava problema de adecvare legala. Pentru a obtine stenograma si, in plus, pentru a o face publica, Traian Basescu avea nevoie de aprobarea CSAT, in conformitate cu uzantele de stat. In mod cert, aprobarea nu fusese data, ceea ce califica gestul presedintelui drept un abuz. Dupa citeva zile, agitatia iscata in jurul evenimentului s-a linistit, societatea noastra civila parind sa accepte, cu detasare si, de acum, trista obisnuinta, o noua extravaganta politica, de factura mioritica. Nimeni nu a mai intrebat despre legalitatea prezentarii in public a unui astfel de document de catre seful statului (fara aprobarea CSAT), in cazul in care hirtia continea, cu adevarat, transcrierea discutiilor din sedinta amintita. Ba, mai mult, nimeni nu a mai parut foarte interesat cel putin de continutul ei. Lucrurile au intrat, ca de obicei, intr-o atotcuprinzatoare apatie. Bun cunoscator al psihologiei romanesti – prin intermediul unui instinct politic (de extractie autohtona), pe care i-l recunosc cu toata taria -, presedintele a stiut ca asa vor sta lucrurile in cele din urma si si-a asumat exoticul gest, cumva relaxat vizavi de eventualele consecinte nefaste. A crezut, inspirat, in stilul romanesc de reactie la provocare si, bineinteles, ca intotdeauna, nu a dat gres. Si-a mai adaugat o piesa la puzzle-ul imaginii sale publice, de lider popular si non-conformist. A cules, banuiesc, zimbete aprobatoare si chiar satisfacute de la aceeasi masa de manevra, care-l ovationeaza, constant, pe stadioane si prin circiumile de pe litoral. Cu alte cuvinte, a mai facut putina politica indigena, de mare succes.
Vreau sa fiu bine inteles in doua chestiuni. Mai intii, nu ma intereseaza (nici pe mine) foarte tare ce continea hirtia cu pricina. Nu cred ca este, ultimativ, foarte relevant, avind in vedere relatia tensionata (oricum) dintre cei doi protagonisti. Apoi, sa nu creada cineva ca as fi, in luarea de pozitie de fata, vreun sustinator discret al PNL-ului sau, Doamne fereste, al ministrului Radu Stroe. Liberalii au citiva ministri penibili si un grup de interese care-i face culpabili. In privinta lui Stroe, el ramine, indubitabil, un activist cu state vechi in cercurile puterii (de orice culoare ar fi ea) si, uman judecind lucrurile, dispretul presedintelui pentru el mi se pare intemeiat. Ceea ce ma frapeaza (cu atit mai mult, cu cit si presa pare sa neglijeze aceasta sumbra realitate) este maniera de a face politica – la nivelul de virf al piramidei – in Romania contemporana (membra NATO si, curind, UE). Presedintele Romaniei isi permite gesturi publice de un machiavelism rudimentar, care trec, ulterior, drept dovada de abilitate administrativa si chiar de umor neconventional. Inminarea hirtiei enigmatice de catre seful statului unui ministru, la investirea oficiala a celui din urma, seamana cu un episod dintr-un roman de Alexandre Dumas, ca sa nu spun dintr-un film ieftin de capa si spada. Ea aminteste de vremuri medievale, cind intrigile politice se teseau in jurul unor scrisori compromitatoare si a unor prostituate de lux (sa fie oare si astazi asa, iar idealismul meu incorigibil sa nu-mi permita sa vad tristul adevar?). Traian Basescu a jucat, din punctul meu de vedere, un nou episod din comedia inadecvarii nationale la valorile lumii civilizate, in care visam sa ne integram. Ca si Ion Iliescu altadata, el da tonul la niste periculoase lejeritati publice, mimind, macar in comportament, atribute de putere absoluta. Indiferenta noastra face, din pacate, ca aceste anomalii sa treaca drept actiuni curajoase si pline substanta.