Fantoma lui Akaki Akakievici

Aveam in facultate un profesor de-o stupiditate exemplara. Era un grec comunist, care fugise din tara lui natala, tara intr-o vreme cu "apucaturi" de stinga, ca sa vina in "iepoca de aur" a lui Ceausescu, pe care, asemeni lui Adrian Paunescu, o credea egala cu epoca lui Pericle. Asadar, in timpul in care mii de romani nu stiau ce sa mai faca pentru a se carabani din "raiul comunist", ipochimenul in cauza facuse drumul invers. Nu era, deci, vreun "grecotei cu nas subtire", ca sa spun cu vorba eminesciana, ci un intelectual proletar de joasa speta, una din acele specimene incondeiate Gabriel Liiceanu in Apel catre lichele. Ca figura asa mi-l imaginez pe Akaki Akakievici Basmacikin, maruntul functionar al lui Gogol: mic, miop, cu niste costume de haine cumparate de la solduri, lustruite pe la coate, si cu niste camasi mototolite la git, de o culoare imprecisa (mama mea ar spune cu o vorba mai veche, taraneasca – imbolite). Nulitatea lui ca profesor era de inaltimea Acropolei cu tot cu Parthenon. Noi, studentii, reingurgitam la cursurile lui cele rumegate de el din limbajul criticii literare comuniste al anilor ’50. La examene ii repetam cuminte ineptiile despre exploatati si exploatatori (nici nu era prea greu, caci mintea-i usurica nu asimilase prea multe). De ce? Sau de ce colegii lui, profesorii, unii dintre ei eminenti, il acceptau? Putem vorbi de frica, de comoditate si de un milion de explicatii, dar eu spun ca aceasta este marea noastra problema a comunismului: a coabitarii pina la ticalosie vesela cu raul.

Cred ca acum vreo zece ani l-am vazut pe acest Akaki Akakievici la Filiala Iasi a Uniunii Scriitorilor, caci simpatriotul nostru ("al nostru" pe dracu), fiind traducator, e si membru. Ce credeti ca facea? Ii spunea cu un glas ritos unui scriitor din conducerea filialei, sub privirile jenate ale acestuia, sa nu permita accesul la sedinta al celor care nu si-au platit cotizatia pe anul in curs. Asta era marea problema a obstei scriitoricesti in viziunea lui: sa se dea cotizatia! Am avut un groaznic sentiment de déjà vu. Trec anii, imi spuneam, si nimic nu se schimba in societatea noastra decit la nivel superficial. Incolo raminem la aceeasi formula: davai katizatia!

Stiam ca in Decembrie ’89 nu s-a intimplat nimic, iar cea mai mare izbinda a societatii civile a fost impuscarea lui Ceausescu (caci asta ne-am dorit toti, sa nu ne ascundem dupa deget). Tot ce s-a facut dupa aceea a fost doar sub presiunea Occidentului. Daca presiunea postcomunista rusa ar mai fi putut fi la fel de mare ca inainte, nu s-ar fi facut nimic. Nu exista acei germeni in societatea noastra, care sa fagociteze celulele canceroase ale raului si prostiei comuniste. Iar decapitarea regimului Ceausescu s-a infaptuit desigur sub supravegherea stricta si prin contributia decisiva a departamentelor Securitatii romane. Sint lucruri stiute, indelung vehiculate in presa si-n literatura de specialitate dedicata respectivelor evenimente, dar care se cer repetate dat fiind ca multi au interesul sa uite: slugile nemernice care si-au tradat stapinul, care-n crunta lor ticalosie l-au si asasinat in urma unui simulacru de proces si-n numele poporului, in sfinta zi de Craciun, si-au pecetluit si legitimat lucrarea prin 1.400 de crime inutile din rindul societatii civile.

Si trec anii si noi nu mai stim aceste lucruri, mai precis ne facem ca nu mai stim. Un scriitor pe nume Bogdan Suceava, de pilda, a publicat un roman intitulat Noaptea cind cineva a murit pentru tine si care sugereaza ca victimele revolutiei sint consecinta unor regretabile si inevitabile erori de strategie militara, pentru care in nici un caz nu pot fi pusi sub acuzare organizatorii si beneficiarii carnagiului. Daca peste ani au fost racolati niste tapi ispasitori sariti de virsta senectutii, socotiti apti sa dea sens diversiunii teroristilor si loviturii de stat prost sau destept mascate, asta ne face sa credem ca romanul lui Bogdan Suceava ar fi avut mai multa trecere in mediul nostru literar si-n editurile din Occident daca s-ar fi numit, cum spune undeva prozatorul Radu Aldulescu, Noaptea cind cineva a murit pentru propasirea securistilor, familiilor si prietenilor lor politicieni si oameni de afaceri. Si asta o spune, nu Ion Iliescu sau altii de teapa lui, care au ce ascunde, ci un scriitor, om care ar fi menit sa pastreze curate constiintele oamenilor.

Trec anii si tot mai multi scriitori sar in apararea colegilor dovediti informatori. "Indiferent ce a facut, el ramine prietenul meu", spunea nu stiu cine. Da, era prietenul tau, cum el era prieten si cu tovarasul Plesita, cum era prieten si cu Goga si il pira suav la tovul Plesita pe Paul Goma, ca sa se mai lepede de tarele morale capitaliste. La scriitorul roman – poate mai mult decit la romanul de rind – si cea mai crunta imoralitate trebuie inteleasa-explicata-cautionata, eventual, dind dovada de simt al umorului si declarindu-te, eventual, de stinga sau de dreapta.

Si ca sa nu las lucrurile in coada de peste sa spun clar: vorbim aici de caracter, care in ce ma priveste (iertati-ma pentru "exagerare") pentru un scriitor inseamna totul. Cred in acea sintagma care spune ca talentul e o chestiune de caracter si pe care o vad potrivindu-se intr-un anume fel cu conditia scriitorului roman. Insa urmind fantoma lui Akaki Akakievici urlind "davai katizatia" scriitorii nu pot avea nici talent, nici caracter.