Fara lideri!?

„Doctorul Arafat e la rubrica de bun-simt".
Cristian Ghinea, „De ce nu este Raed Arafat stingist" (Dilema veche, 19-25.01.12)

In primul articol pe anul acesta, am citat, printre altele, dintr-un eseu semnat de Nils Minkmar in Frankfurter Allgemeine Sonntagszeitung cu titlul sugestiv „In sfirsit, totul e ametit" (FAS, Nr.51/2011) Remarcam atunci faptul ca Minkmar si-a scris probabil articolul despre miscarile protestatare si figura noua a protestatarului din 2011 pornind de la ideea scoasa in evidenta de revista Time, care a declarat drept „persoana anului" nu pe cineva anume, ci pe „protestatarul" generic (The Protester). Una din concluziile autorului Nils Minkmar ar putea fi rezumata, aratam atunci, dupa cum urmeaza: „In ziua de azi, protestele se organizeaza fara conducatori. Cine vrea sa le inteleaga, trebuie sa se tina de chestiunea in cauza". Adica de ceea ce i-a scos pe oameni in strada. Mai spunea, printre altele, jurnalistul german: „Faptul ca energia maselor nu se poate transforma in forta decit prin vointa unei persoane singulare a trecut multa vreme drept un fel de lege naturala a lumii sociale. Timp de secole s-a considerat ca oamenii ar fi, en gros, niste copii carora trebuie sa le spui lucruri clare si sa le dai o directie, altfel s-ar pierde in toate directiile precum niste veverite care-si cauta confuze si ingrijorate fiecare in parte aluna personala. Asemenea categorii usoare si nervoase nu puteau scrie istorie, pentru asta era mereu nevoie de cineva anume." Deci: s-au dus vremurile liderilor providentiali fara de care o miscare protestatara s-ar pierde, as spune eu acum, precum apa in nisipurile desertului!?

Minkmar il invoca drept exemplu de conducator hilar (daca n-ar fi fost… odios) pe Ceausescu si mai face in acelasi eseu o referire la realitati romanesti, in momentul in care deplinge faptul ca, din pacate, „inca mai vorbim despre chestiuni ale puterii, despre procese politice ca si cum am fi locuitorii infometati ai unui adapost romanesc de animale parasit de personalul sau." Sugestive si doua intertitluri care dau impreuna o idee plauzibila: „Gute Menschen…" „…haben keine Leader"! „Oamenii buni…", adica, „…n-au lideri"!

In fine, el isi mai argumenteaza ideea lipsei nevoii de lideri coagulatori ai energiilor maselor (asupra carora se arunca apoi, indeobste, mass-media mereu in cautare de personalizare bulevardesca a evenimentelor de orice fel) aratind ca „tarile care le ofera cetatenilor lor (…) o inalta calitate a vietii sint conduse de oameni pe care nimeni nu-i stie, doar specialistii pot spune cine a guvernat in ultimii ani in Finlanda, in Norvegia sau Belgia."

Sigur ca acest ultim argument e discutabil – exista destule tari cu un nivel de trai foarte ridicat (Germania se numara negresit printre ele) ai caror guvernanti sint foarte cunoscuti… Dar subscriu: acea structura (fie ca-i chiar o tara sau doar o agentie de stat) care este condusa de experti, de oameni care-si bazeaza leadership-ul nu pe vizibilitate media (ori afiliere politica), ci exclusiv pe competenta profesionala are sanse mai mari la succes (politic, economic, etc.).

Si acum hai sa trecem la oile noastre. Singurul comentariu la articolul meu sus-pomenit a purtat titlul „Suntem in Europa!". Da, iar intre timp, Romania a facut jonctiunea si in alt plan cu Europa: cu oaresce intirziere (o intirziere de-acum traditionala, as zice), „a intrat" si ea in Europa protestatarilor! Iar daca protestele de-acum permanentizate au un numitor comun (dincolo de nemultumirea generala a cetatenilor romani), atunci acesta pare a fi exact ideea reliefata de Minkmar: lipsa unor lideri proeminenti, a unor lideri carismatici care sa poata fi invitati la (si devorati de!…) televiziuni! Apoi, chiar si luptele de strada provocate de aparitia unor grupuri de tineri inglugati si infofoliti cu fulare pot trece si ele tot drept o „intrare in Europa": iaca, am avut (in sfirsit?!? – vorba vine) si noi ciocniri intre jandarmi si protestatari infierbintati. Ce mai, Romania e, de acum, o tara europeana normala, nu?

Pina aici, toate bune si frumoase. Si totusi, de aici incolo ce facem? Ce se-ntimpla cu revendicarile protestatarilor? Cum pot fi ele preluate si indeplinite? Dincolo de cereri maximaliste (si reiterate constant) privind demisia lui Basescu si a guvernului Boc si alegeri anticipate ca o consecinta, revendicarile sint atit de numeroase si de variate ca-ti vine sa te resemnezi, realizind ca oamenii vor schimbarea, respectiv corectarea acum a tuturor greselilor facute in ultimii 22 de ani!… Ceea ce, desigur, este imposibil. Este imposibil sa rezolvi intr-un an ce s-a gresit in 22. Altfel, este extrem de semnificativ faptul ca oamenii care ies zi de zi, seara de seara in strada ca sa protesteze, dincolo de diverse revendicari concrete precum reducerea TVA sau stoparea proiectului Rosia Montana, par la rindul lor suficient de realisti si vad parca in protest mai degraba o platforma de opinii prezentate nefiltrate/nedistorsionate de mass-media, un forum pentru a-si face cunoscute in primul rind nemultumirile, revendicarile fiind cumva implicite! Iata o serie de lozinci de pe pancartele protestatarilor: „Jos labele de pe SMURD. / Gata cu hotiile / Nu va mai permitem / Ne-am saturat de voi"; „PDL PSD PNL / ACEEASI / MIZERIE"; „Basescu egal Iliescu / Jandarmii egal Mineri ’90"; „Imagine trucata / Intr-o presa manipulata"; „N-aveti dreptul la coruptie!"; „Stop abuzurilor!"; „Luam tara inapoi!"; „Va rugam sa ne scuzati, / Nu producem cit furati!" (ce ironie sfichiuitoare!).

Dar poate cea mai dureroasa opinie, cea care readuce in prim-plan situatia parca fara solutie politica, este aceasta: „ROMANIA, NU UITA: NU AI CU CINE VOTA!" De-ar fi sa demisioneze acum toata puterea actuala, zau asa, pe cine-am alege? De unde acei lideri credibili si capabili in acelasi timp sa coaguleze energiile protestatarilor si sa le canalizeze in directia unor proiecte realmente reformatoare, de reasezare a tarii pe niste baze solide din punct de vedere democratic si economic deopotriva?

Buna intrebare, caci raspuns eu unul n-am. Nu-mi ramine decit sa constat ca in ciuda argumentelor plauzibile ale lui Nils Minkmar in defavoarea nevoii de lideri (carismatici au ba), parca nu vad cum s-ar putea iesi dintr-un posibil blocaj politic fara oferta personala pe masura asteptarilor. Da, oamenii buni n-or fi avind nevoie de lideri, dar o tara, un guvern, un minister, o agentie sau o companie de stat are. Cineva trebuie sa conduca institutiile statului – ramine sa vedem cum facem ca ele sa fie conduse de… oamenii buni!?