Fidelitate sau erezie?

In cuvintele ce prefateaza Un secol de arte frumoase la Iasi, autorul – distinsul critic Valentin Ciuca – face un bilant al meritelor scolii plastice autohtone. Inca de la 1860, anul infiintarii Scolii de Belle Arte si a Pinacotecii, pot fi consemnate nume si etape de referinta in configurarea unei traditii locale, distincte si unitare. Ion Boromir, Gheorghe Lemeni, Gheorghe Nastaseanu, G. Siller, Gheorghe Panaiteanu-Bardasare, C.D. Stahi, Emanoil Bardasare, Octav Bancila, Theodor Pallady, Otto Briese…  au avut, fara dubiu, rol inaugural. Perioada interbelica ii consacra pe N.N. Tonitza, Stefan Dimitrescu, Francisc Sirato, Oscar Han. Urmeaza nume precum cele ale pictorilor Eugen Stefan Bousca, Mihai Camarut, Victor Mihailescu Craiu, Nicolae Popa, Calin Alupi, Costache Agafitei, Corneliu Baba, Petru Hartopeanu. Si sculptura a fost stralucit reprezentata, Ion Irimescu reusind sa mobilizeze in jurul sau talente ca Iftimie Barleanu, Vasile Condurache, Vladimir Florea. Dupa Razboi, elementele de continuitate au alternat cu presiunile ideologice si cu indemnurile de raliere partinica. Solutiile evazive nu au lipsit, cum nici formele excesive de obedienta. Multi artisti insa au cautat sa se salveze prin eschiva si ironie. 

Una din observatiile critice ale lui Valentin Ciuca mi-a atras in special atentia: la artistii moldoveni "s-a manifestat o anumita lentoare in preluarea esteticii avangardiste, poate prea rebela in raport cu marea lectie a naturii si a vizibilului. La Iasi ereziile n-au creat adepti, dar nici n-au fost contestate. Pur si simplu n-au existat. Cosmopolitismul nu i-a atins, iar boema ieseana n-a produs «artisti blestemati», ci doar convivi hitri si guralivi, nostimi si indiferenti la insurectii prea zgomotoase". 

Luata ad-litteram, observatia mi se pare si justificata, si corecta. Iasul a impus multa vreme in arta autohtona o directie mai curind conservatoare, clasicista, fixata in canonul estetic al frumosului, croit in tiparele sale predilecte: peisajul si portretul. Sa fie insa inapetenta spre inovatie sau inadecvarea la temele si tehnicile occidentale motive de compensare si jubilatie provinciale? Personal, as vedea aici semnele unui anume deficit. "Marea lectie a naturii si a vizibilului" si-a epuizat resursele in pictura europeana de cel putin un secol. Detasarea artistilor moldoveni de inovatiile si tendintele vremii pare a fi fost desueta si vadit anacronica. Spiritul boem, convivialitatea etilica tin de un model romantic depasit, pagubos in esenta, care nu putea decit sa atenueze anvergura si credibilitatea unor artisti – de altfel foarte talentati.

Avem in plastica ieseana de dinaintea lui ­’89 prea multa natura si sensibilitate, dar prea putine proiecte indraznete, imaginatie si idei. Asamblat in cadre nostalgic-identitare, spiritul moldovean al "locului" este excesiv idilizat. "Transfigurate" artistic, strazile, cladirile, colinele, potecile, poienile, baltile, riurile, pajistile "de la noi" incinta ochiul, dar odihnesc mintea. Artistii oglindesc frumosul, mirificul, dragutul, delicatul, cochetul, senzualul in formule discrete, lipsite de ostentatie, dar si inocente estetic. As spune ca exista "serialitate", "repetitivitate" chiar in ordinea formelor "atractive", care plac sau incinta. Poate de aceea ereziile sint mai curind pretuite decit fidelitatile monotone.

Hiperbolizarea nesabuita a trecutului este la fel de neproductiva ca si contestarea sau minimalizarea lui. Cum se raporteza insa artistii de azi la ceea ce numim „"raditie"? Sint vizibile semnele continuitatii? Dar cele ale eventualelor primeniri? As spune ca traditia actioneaza recesiv; este purtata in felul unei amprente indisociabile, chiar fara sa fie recunoscuta. Insa "genealogiile" artistice de acum nu se mai revendica si nici nu se asuma in ordinea traditiei locale indepartate. Obedienta paideica este una recenta, facultativa si punctuala, dez-regionalizata. "Clasicii" sint cel mult respectati, nu si imitati. Zelul innoitor este insa de netagaduit. O confirma numerosi artisti ieseni (nu-i numesc acum), de toate virstele, care au optat pentru limbaje personale si distincte. Spiritul cosmopolit-pragmatic il surclaseaza astazi, detasat, pe cel vetust, localist si lenes; euristica individuala se completeaza mult mai eficient cu inventivitatea de grup; fervoarea individualizarii tematice si stilistice, chiar daca uneori ostentativa, este mai curind de apreciat.

Nu cred in "moartea artei" si nici ca agonia acesteia se consuma sub ochii nostri. Dimpotriva, am toate motivele sa spun ca muzeele si galeriile de arta ale Iasului merita o data in plus vizitate, iar proiectele artistilor de azi – intimpinate cu interesul meritat. Voi cauta sa va conving in episoadele viitoare…