Ginduri alandala

Parasesc locul de munca la orele 14 si, profitind ca este vineri (Duminica votam), ma las dus intr-un loc necunoscut mie si cred ca si domniilor voastre.

Masina alearga pe linga Motel, taie padurea in lat si la iesirea din satul Poeni o apuca spre stinga pe un drumeag forestier.

Padurea isi arata coloristica fascinanta de toamna si incep a visa sub imperiul creat de acest superb tablou oferit de natura si niciodata redat de pictori in toata maretia sa. Frinturi surprinse de ochi ageri si talente minunate reusesc uneori sa ne scufunde intr-un soi de visare apasatoare, pe care doar o toamna tirzie o poate provoca prin ochii lui Bogdan Barleanu sau Constantin Tofan…

Masina se leagana vioi, urmarind fidel drumul improvizat. O bariera se ridica si continuam prin umbra, deja intunecata, a codrului bintuit de legende cu haiduci, cu braconieri, cu jivine ascunse in desisuri impenetrabile si cu politicieni fara merite, cu pusti si turme de mistreti ucisi.

Luna noiembrie lincezeste intr-o caldurica nici prea prea, nici foarte foarte, si de asta profita frunzele care sfideaza prin verdele lor crud, de ai crede ca esti in primavara. O alta bariera se ridica si noi urmarim drumeagul acela care se strecura ca un ombilic in burta enorma a codrului.

Deodata, drumul sfirseste intr-o imensa cavitate. Cu ani in urma se scotea nisip de acolo. Ai impresia ca esti intr-o aula universitara, doar ca lipsesc tablourile de rigoare. In loc de tablouri, in peretii drepti si acoperiti partial de ierburi erau gauri mari, probabil escavate de bursuci, vulpi sau iepuri.

In centrul aulei erau 12 butuci, asezati in cerc, pe care stateau 12 tablii, recent lucrate din lemn de frasin. Linga butuci erau alti 12 butucei, acoperiti cu blanite de cirlan si care tineau loc de scaune. In centru ardea un foc fara fum care incalzea cu o intensitate invers proportionala cu distanta la patrat. Intr-un soi de anexa domnea un cort acoperit cu folie din plastic si care adapostea o masa de 12 persoane. Era o prevedere pentru cazul cind ploaia s-ar amesteca in treburile pamintenilor.

In partea stinga erau o masa de bucatarie si un alt foc ce alimenta cu energie un gratar unde sfiriiau fel de fel de bunatati.

Prezenta era constituita de trei granguri, un grangurel si doi soferi.

Pe tepuse lungi erau infipte alte bunatati, pe care grangurii si ceilalti le puteau frige dupa pofta inimii.

– Se traieste bine in Romania, gindesc malitios.

– Dar in ce tara grangurii traiesc greu? se stropseste la mine un soi de nesimtire din animalul politic.

Chiar, unde traiesc grangurii greu? In China, in Grecia, in Italia, in Senegal, in Canada, in Franta, in Germania, in Suedia, in Egipt, Doamne!, si pe unde am mai fost, peste tot grangurii traiau bine.

Ce masa, ce mincare (zebra, hipopotam, antilopa, girafa etc.) a fost servita in Africa de Sud, dupa ce am vizitat un bidonville care se intindea pe 40 km², la 60 km de Johannesburg! Zeci de mii de cutii de carton pline cu negrisori mucosi si flaminzi, bolnavi, cu cranii golase, analfabeti.

Dar seara aceasta de vineri care se lasa peste "aula" salbatica imi amintea, mai ales, de o seara similara petrecuta in Teheran. Primarul dorea sa ne ofere ceva mai deosebit.

Masinile derapau urcind pe un deal abrupt. Era zapada si soferii nu erau prea experimentati. Restaurantul era intr-o grota, doar una din cele 4 parti dadea inafara. Un foc imens incalzea o parte a corpului, apoi te intorceai si incalzeai si restul. Era o lupta continua intre cald si rece.

– O sa fac gilci, pneumonie, degeraturi si cumatra cu coasa va izbavi Iasul de un primar nepriceput, gindeam cu o ironie camuflata.

Ti-ai gasit! Eu zic ca Dumnezeu m-a ajutat sa nu ma imbolnavesc, dar dusmanii mei sint convinsi ca am facut un pact cu Satana.

Cum-necum, n-am racit deloc si am petrecut o seara sofisticata, unica. Iranienii sint gazde desavirsite si, daca te uiti mai atent la un obiect, se grabesc sa ti-l ofere.

Eu, nestiind obiceiul, am admirat o narghilea si un grangur mi-a si oferit-o.

– Dati-i si tutun, se grabesc altii.

Tutunul nu-i tutun, ci petale de flori, frunze aromate si alte buruieni pe care nu le cunosc.

Desi iranienii nu beau alcool, pentru noi se afla orice ne poftea inima. O prietenie atit de sincera, atit de placuta, oferita de granguri la granguri, nu intilnesti prea des in lume.

In vinerea aceea de noiembrie mi-am adus aminte de prietenii din Iran.

Si acum imi incalzeam corpul cind pe o parte, cind pe alta si Dumnezeu (zic eu) m-a ocrotit de bolesnite si de data aceasta, ca presedinte al Consiliului Judetean. Altii invoca din nou Satana, dar sa nu-i credeti, pentru ca si eu am facut o fapta buna in viata mea. Adica mai multe, ca mos Leo bate mereu la poarta mea ca sa-i dau un rachiu si nu de putine ori i-am dat, facindu-i cite o bucurie.

Pe unde am fost eu, grangurii zau ca nu-s de compatimit. Poate pe unde sint revolutii si ii mai impusca are loc cite o rotatie de granguri. Doar acolo ii mai spinzura putin, dar grangurii nou veniti au acelasi noroc, adica traiesc bine.

– Hai sa-i votam duminica!

– Chiar, sa ii votam, ‘mnezeii mamii lor!