Groaza lui Caragiale

A murit Serafim Saka. Nu stiu cit spune numele acesta criticii de pe Dimbovita (si, implicit, cititorilor, fie de aici, fie de dincolo). Publicistul n-a publicat consecvent, desi putea fi o prezenta tonifianta (prin justitiarismul sau inconturnabil). Iar despre romancier nici critica noastra nu mai stie, am impresia, mare lucru. Nici nu sint sigur ca i-au fost retiparite (romanele) cu litere latine. Va trebui, si in acest caz (ca si in cazul lui Grigore Vieru, de pilda, care trebuie parcurs astfel, incit sa vedem masura in care poate fi scos de sub lespedea categoriei "de dictionar", unde l-a rinduit Manolescu) sa luam totul de la capat, benedictin, pentru ca interpretarea (si deci lectura) e singura dreptate care i se poate face unei literaturi, unei opere.

Un fapt indenegabil: Saka n-a fost deloc un spirit comod. A pus mereu intrebari, nu s-a sfiit sa remarce pe fata acolo unde altii s-ar fi eschivat si ar fi trecut sub tacere. Un basarabean, din acest punct de vedere, absolut atipic, un fel de Goma prin umoare si obstinatia de a reclama echitatea pina in pinzele albe. Nu in zadar breasla s-a cam ferit de el. Nici macar polemicile – care se vor perima, fara indoiala -, ci spiritul de polemist, ilustrind posibilitatea si chiar necesitatea de a replica, intr-o lume in care conformismul general a atins perfectiunea, s-ar putea ca este adevarata opera a lui Serafim Saka. Dumnezeu sa-l odihneasca! Ii multumesc pentru personalitatea care a fost.

In ziua imediat urmatoare (simbata), dezvelire de bust la Ungheni, localitate care va intra, cu siguranta, in folclorul tranzitiei noastre. Observati ca nu precizez despre care mal este vorba: asta inseamna ca am o acceptie globala a pronumelui respectiv… Dincolo de gluma, ca si de faptul ca avem de a face, stricto sensu, cu doua entitati diferite (macar ca ne leaga cultura, limba si istorie), procesele prin care am trecut sau continuam sa trecem sint nu doar asemanatoare, ci si, pe anumite portiuni, chiar identice. Tranzitia, prin urmare, este a noastra, asa cum, la alta scara, fireste, si in alt grad, al nostru este si apocalipticul tsunami de nu demult: nu i-a lovit doar pe niponi, ne-a angajat pe toti, pina la cel din urma catun. Asta ar insemna globalizare: egalitate si concomitenta in nenorocire.

A nu se lua in nume de butada "folclorul tranzitiei". Cercetata cu metoda si sistematic, palier dupa palier (social, economic, cultural, politic – nu in ultimul rind), tranzitia (noastra, sa nu uitam; a altora s-ar putea sa fie mai indigenta plastic) ne va revela un univers absolut fascinant. Daca vrem sa intelegem ceva din natura noastra profunda, daca vrem acces direct la fondul genuin, nedemagogic (privilegiu de care, la noi, s-a bucurat doar Caragiale), atunci sa-i recrutam grabnic pe sociologi si sa nu ne mai ofticam, dupa model strain, la auzul unui termen ca antropologie: ne va prinde mai bine decit ne inchipuim.

Deocamdata un episod cu titlu de viitoare contributie. Ungheniul – situat chiar pe malul Prutului, la avanpostul de Vest al Imperiului Sovietic, cum scria odata un istoric exaltat – e unul dintre favoritii acestui inca necartografiat univers. Bovaric pentru ca basculeaza intre doua lumi, dar si sceptic din aceeasi cauza, orasul este o buna metonimie acestor vremuri, e reprezentativ cu o minima (iar pe alocuri chiar neglijabila) marja de eroare. Nu se putea, deci, sa nu incerce a emula capitala intr-o privinta arzatoare: edificarea unui bust regretatului Grigore Vieru. Pare un fenomen: lumea pindeste sa moara cite un clasicizant, ca s-o puna impetuos de-o statuie. Filigranul e doldora de sugestii: nevoie de mit, mentalitate de asistat, recrudescenta sentimentului orfelin. Nu va asteptati sa trec pe lista premiselor si puseul estetic: a citi e un act coplesitor, iar lectura atenta, aplicata, apta sa distinga si interconexiunile de adincime (miza oricarei relatii cu cartea), nu mai pare azi nici in puterea faimosului autor al Istoriei critice… (vezi, de pilda, capitolul, de tot superficial, dedicat lui Danilov). Vieru, cum a fost – si mai este, hélas! – Eminescu (comparatia e strict tehnica, nu sariti!), nu e perceput ca autor (si ma tem ca, pentru foarte multi, nici n-a fost ca atare), ci drept termen de cult; sau de referinta evlavioasa – fara nimic contiguu cu atitudinea intelectuala. Criticii ar trebui batuti cu vergile, pentru ca n-au stiut sa-si tina in lesa sintagmele: ne incoltesc acum din tot felul de guri de neaveniti, ne maimutaresc din cele mai nelegiuite cavitati bucale. La asta am vrut sa ajung: snobismul nostru cultural. E de groaza sa vezi fantose stinse ciucure in jurul unui kitsch gros si sonorizind in nestire, mecanic, cuvinte desprinse ca o tencuiala din texte pierdute in nebuloasele tranzitiei. Pina si lui Caragiale i s-ar fi facut pielea ca de gaina!