Hahaiala ca-n basme

Risul lui Basescu e unul din basme. Al eroului din basme, glandularul, nu al cititorului de basme, controlat, acesta, de biblioteca, de bonton. Setila, Flaminzila, Haplea ar fi doar trei repere de lectura. De mers chiar la Basmele romanilor, in care inteleptul Ispirescu ne-ar oferi bibliografie cit de cit exhaustiva. Si ca sa nu ne simtim cumva limitati, sa apelam o secunda si la Jung, Freud, Adler, Erikson, Fromm, pentru a ne da seama, pronto, cit de autentica e grimasa jubilant devastatoare a comicului de la Cotroceni. Daca nu cumva congestia de gland ejacular, din momentul risului, e doar pacalitoare mima.
Pentru cine?
Ar sti prea bine euforicul basmuitor pentru cine.
Sa fim insa corecti: victoria zdrobitoare a celui ce a dirijat fortele antipesedismului in ultimele alegeri ii si confera privilegiul sa juiseze. Nimeni n-ar fi fost in stare sa-i aplice mastodontului upercutul meritat. Dupa care, iata, cazutul la podea inca nu poate reveni la pozitia in doua picioare (din patru). Mai aplicase cineva cam aceeasi lovitura aceluiasi specimen, numai ca gentiletea unui Constantinescu n-a fost si suficienta pentru desavirsirea proiectului sau civilizator. Intr-o populatie inca buimaca de colectivism si infestata de securism generalizat. De unde si, compensator, adeziunea aceleiasi populatii la risul din basme, din popor carevasazica, al succesorului lui Constantinescu, ris mai la indemina cind lumea incepe sa-ti fie draga, adica la o cinzeaca, doua.
Ce-i, in schimb, mai greu de-nteles e chiar memoria victoriosului: plecat in campanie – una covirsitoare prin importanta – cu o echipa absolut credibila si care l-a si sprijinit cu demna abnegatie, asezatul pe tronul de la Cotroceni (tron regal, pardon!) a inceput treptat s-o uite, preferind, in locul firestii recunostinti, sa se scalde in balia unui populism, e-adevarat, cu imediate placeri de feredeu, dar extrem de riscanta in durata.
De unde si premonitia noastra ca, raminind doar cu boborul si cu serviciile de taina ale permanentului Timofte, basmuitorul ar putea avea surpriza suspendarii deasupra unei realitati imprevizibile.
Dirijarea tirului resentimentar spre exemplarul de marca al liberalismului actual, atit cit mai supravietuieste acesta in linia celui nobil traditional – l-am numit pe Tariceanu – pare sa dezvaluie de fapt idiosincrazia unui exemplar provenit din fostul sistem fata de un partid care a simbolizat marca de noblete a Romaniei eterne.
De-aici si surprinderea noastra, pina la un punct, de a nu descoperi in vajnicul cistigator si inteleptul oricind constientizind pericolul de a-si taia singur craca de sub picioare.
Daca mai adaugam si gafele – mai mult sau mai putin controlate – privind radicala deconspirare a fostelor structuri opresive, invocarea de catre oricum modestul intelectual a unui tratat doct ce sa-l fragezeasca in privinta crimelor comunismului, obtinem – din pacate – suficienta celui caruia i-am oferit adeziunea noastra entuziasta, inclusiv cea de la urne.
Ar fi ideal sa ne inselam in deocamdata poate prea precipitatul nostru diagnostic si sa descoperim in totusi simpaticul hlizit pe cel ce, realmente, a adus cu el atita speranta de redresare generala, dar…
In loc sa si-l ia de companion – fie si la paharul de recenta jubilatie sportiva – pe un oricum elegant Tariceanu, personajul lui Ispirescu l-a preferat pe individul in permanenta ebulitie de taraba, regasindu-se de fapt, amindoi, in consubstantiala afinitate electiva.
Ar fi descurajant ca scena birtului sa fie si una generalizat reprezentativa…