Caută 
5 MIN
Am lecturat, cu oarecare stupefactie, una dintre
ultimele „povesti suprapuse”, „euro-(par)lamentate”
de catre Adrian Cioroianu, saptaminal, in Dilema
veche. Spun „oarecare”, intrucit nu cred ca exista
fapte care sa-mi mai poata produce o „mare”
stupefactie in Romania zilelor noastre. (Dar, cei care
cititi cu devotament, de atita vreme, exhibarile de
personalitate ale sussemnatului, in interiorul rubricii
de fata, stiti deja acest lucru, asa incit soptesc si eu
ca fantoma tatalui lui Hamlet: „De mi-ar fi ingaduit sa
cuvintez,/De taina temnitii mele, ti-as spune/Ceva din
care-o vorba ar fi destul/Sa-ti rascoleasca sufletul si
sa-nghete,/In tine, tinarul tau singe” (I, 5, 13-17).
Deci, sa pastram tacerea si sa mergem mai departe.)
Istoricul, omul de televiziune, politicianul, gazetarul si
fostul DJ de discoteca studenteasca trimite, de la
Bruxelles, un fel de epistola … d-lui Nicolae Vacaroiu.
Titlul ei socheaza imediat, desi am banuiala ca nu pe
toti din aceleasi motive: Enigma mortii japonezului
muscat ham-ham!. Unii se vor fi mirat de ce
tragedia mortii presedintelui Asociatiei de Prietenie
Nipono-Romane este legata, chiar intr-un mod
obscur, de numele mai-marelui senatorilor, altii vor fi
avut niscaiva nedumeriri la parcurgerea misivei ca
atare, deloc legata de maidanezii bucuresteni si de
episoadele lor de vitejie stradala (Cioroianu vorbeste,
cam eliptic, despre interventia unei membre a
Parlamentului European vizavi de maltratarea – de
catre politisti – a unor romi din … Chitila). Nu exclud
ca unii cititori ai articolului gazduit de gazeta d-lui
Andrei Plesu sa fi manifestat surprindere si fata de
penuria tematica a textului, simptom vadit cumva de
mai mult timp de scrisul tinarului europarlamentar.
Cite lecturi, sa recunoastem, atitea posibile reactii.
Pe mine m-a socat in primul rind altceva si, cu
ingaduinta dumneavoastra, as face doua-trei
observatii pe marginea faptului respectiv. Adrian
Cioroianu dezvaluie o neasteptata disponibilitate
catre bascalie intr-un subiect care, daca nu ne
produce o depresie acuta, ar trebui cel putin sa ne
faca sa rosim. Este vorba despre moartea subita a
unui japonez, prieten al Romaniei, in centrul
Bucurestiului, ziua in amiaza mare, linga Guvern –
moarte datorata muscaturii salbatice a unui ciine
comunitar. Daca inca vi se pare neclara imaginea
crunta din spatele afirmatiei, haideti sa repetam
impreuna cumplitul adevar – ca la reuniunile
alcoolicilor anonimi -, doar-doar subconstientul
nostru osificat de atita suprarealism va raspunde
stimulilor nervosi: un om a fost omorit de un ciine
in inima Romaniei – comparabila astfel, concret,
cu inima junglei. D-lui Cioroianu – euro-parlamentar
si mesager al tarii pentru UE – momentul i se pare
mai curind rizibil. Constata domnia-sa, cu superbie
de DJ ovationat de multime mai degraba decit cu
responsabilitate de politician, ca japonezul mort,
„sarmanul, a vazut pe artera lui ca la noi n-ajunge sa
fii prieten cu oamenii, daca nu esti pe bune si cu riul,
ramul, casa scarilor si maidanezul aferent”. Apoi,
adresindu-se … d-lui Vacaroiu, conchide liberalul de
serviciu la Bruxelles: „Drept care, asa suparat cum
sint pe dvs (pe presedintele Senatului, n.m.)., va
intreb direct, fara mila – cum de mai puteti avea liniste
cind, teoretic, e posibil ca ham-ham-ul care l-a lasat
lat pe japonez sa fi provenit tocmai de pe strada
Triajului (de la romii maltratati, n.m.)”. Ca sa fiu
sincer, mai „lat” decit ham-ham-ul lui Vacaroiu (?!)
m-a lasat limbajul euro-reprezentantului nostru,
limbaj „provenit tocmai de pe” esplanada forului
parlamentar de la Bruxelles.
Nu ne mai mira, bineinteles, carentele de
civilizatie, etalate de Romania la toate capitolele si la
toate nivelele. Situatia constituie un fait accompli
pentru toata lumea, inclusiv pentru partenerii nostri
vestici. Ceea ce supara si pune serios pe ginduri
este perpetuarea acestei stari de fapt prin
mentalitatile – nu ma feresc sa spun – rudimentare ale
formatorilor nostri de opinie de astazi. Indivizi de la a
caror expunere la liberalism, educatie si experienta
euro-americana te-ai astepta sa vina lumina
reconstructiei dovedesc adesea marote totalitare mai
deranjante si mai virulente decit cele ale omului
obisnuit – asezat macar, fie si cu eforturi sau
neintelegeri, intr-un proiect al schimbarii. Indirjirea
cu care o buna parte a elitei intelectuale autohtone
ridiculizeaza, in tara, uzantele de civilizatie
democratica (a se vedea si cruciada dusa de multe
publicatii culturale romanesti impotriva corectitudinii
politice in ansamblul ei – ceea ce inseamna, practic,
un refuz al modelului liberal apusean – si nu
impotriva exagerarilor sale – atitudine, fara indoiala,
justificata), pentru a mima, in strainatate, devotiunea
exemplara fata de principiile societatii deschise,
tulbura si, la limita, stirneste serioase aprehensiuni.
Nu vreau sa-mi repet ideile din interventia in
scandalul Evanghelistilor (unde, tot asa, citiva
elitisti inversunati interziceau dreptul la opinie celor
care vedeau, legitim, din unghiul valorilor lor
spirituale – inalienabile intr-o societate democratica –
piesa Alinei Mungiu-Pippidi drept o blasfemie). In
mod cert, crearea unui automatism liberal presupune
ceva mai mult decit cultura vestica si ideologie euro-
americana, preluate strict teoretic. Implica o miscare
mentalista de grup, dezvoltata pe segmente mari de
timp si de istorie. Deocamdata, sintem obligati sa
observam ca profetiile d-lui Brucan, de la inceputul
anilor nouazeci, nu si-au epuizat validitatea.
Originalitatea noastra „liberala” vine insa de
altundeva. Apropo de nefericita poveste ham-ham,
ca sa fiu in ton cu simpaticul domn Cioroianu,
Romania s-a impartit peste noapte in doua tabere.
Pe de o parte, democratii asa-zicind, care,
„sincroni” cu standardele de civilizatie ale Apusului,
se declara aparatori ai drepturilor animalelor (numai
in vorbe, desigur, in fapte raminind aceiasi
nepasatori dintotdeauna la diseminarea
vagabondajului animalier pe strazile marilor orase din
tara), si cer eliberarea ciinelui ucigas, „Bosquito” pe
numele lui. Pe de alta, autocratii cum ar veni,
hotariti sa elimine feudalismul mioritic, chiar cu pretul
exterminarii maidanezilor (si acestia insa adepti
ipocriti ai solutiei celei mai comode si mai radicale
avute la indemina). S-a ajuns pina acolo ca Fundatia
„Cutu-Cutu” a angajat-o pe celebra avocata Paula
Iacob sa-l apere in instanta pe „Bosquito”. Stimabila
doamna spera sa-l salveze pe lupanul de la Guvern
de injectia letala si – citez – „Dumnezeu sa-i bifeze
astfel la catastif, in ceruri, o fapta buna” (oare unde
„va bifa” Dumnezeu sectionarea arterei japonezului,
prieten al prietenilor lui „Bosquito”?). Nu vreau sa ma
intelegeti gresit. Departe de mine gindul de a ma
rafui cu ciinii vagabonzi (hranesc si eu vreo doi
amariti, pe „Rita” si pe „Capuccino”). Nu cred ca ma
oripileaza un lucru mai tare decit reprezentarea
mentala a executiei unui catel nevinovat (repet,
nevinovat). Altceva insa doresc sa scot in evidenta.
Un strain – inca, ironic, si intii-statator al relatiilor de
amicitie cu Romania – a fost ucis de un ciine
comunitar in centrul Bucurestiului. Situatia ramine
unica pe mapamond. Trebuie sa admitem, macar
acum, ca avem o problema serioasa si sa incetam sa
ne ascundem dupa discursuri lacrimogene. Pina si
republicile bananiere ne sint – prin prisma acestui
episod neverosimil – superioare. Acolo te maninca
tigrul, ceea ce poate fi interpretat ca un ricoseu de
destin individual absurd. Aici te omoara un ciine al
strazii, ceea ce e o absurditate a destinului colectiv.
Sintem obligati sa ne asumam, fie si in al
doisprezecelea ceas, propria nebunie si sa gasim
metodele cele mai eficiente ale unei psihoterapii
nationale, pentru a iesi, cit mai curind, din irational.
Daca ne complacem in bascalia d-lui Cioroianu, nu
vom face decit sa zimbim in continuare, exotic, de la
ferestrele spitalului carpato-danubiano-pontic Baietii
veseli.
Îți recomandăm
