In ajun omu-i mai bun

Plec de la serviciu ceva mai devreme, dupa ce am facut si am primit urari, considerind ca azi, spre seara, in ajunul Craciunului, putem fi mai aproape de Dumnezeu.

Simt ca o sa am parte de o pace profunda si ca o sa traiesc un moment unic in aceasta dupa-amiaza, fara sa fiu suparat pe absolut nimeni. Prefer camera pe care mi-am oferit-o doar mie, locul unde lucrez, unde pot sa ma scufund in meditatie, locul fara poluarea televizorului.

Am aprins candela (ce frumos arde!) fiind convins ca astfel am stabilit un contact direct cu mama, cu tata, cu fratele meu Victor. Privesc flacaruia si ascult tic-tac-ul unui ceas neobosit. Am vaga impresie ca acest tic-tac imi spune mereu ca viata se scurge si parca scurgerea aceasta a vietii o simt si parca mai simt cum timpul se accelereaza mai abitir spre final.

Gindurile se intorc adesea spre trecut, rascolind in frinturi de viata care te-au marcat, apoi abordeaza in trecat prezentul si nu ezita sa se aventureze si in viitor.

Sint complet detasat si privesc totul ca pe un tablou in care nu mai pot interveni. Am convingerea ca, pe ici, pe colo, sint stingacii, imperfectiuni, nuante criticabile si am impulsul sa corectez putin. Departe de mine credinta ca am fost si sint un perfectionist, dar tendinta spre corectare m-a preocupat mai mult decit ar fi fost necesar.

Pe geamul dinspre nord-est mi se ofera o splendida vedere a Iasilor, cu Mitropolia in centrul existentei iesenilor. Clopotele ei ma scufunda in slujba care se petrece acolo, in drumul spre Dumnezeu si parca ma simt si eu prezent pentru o clipa in ruga credinciosilor.

In gradina de sub privirea mea, bradutii argintii sint in vesmint de iarna si asteapta rabdatori sa fie admirati. Ce-ar mai trebui acum ca sa ma apropii spre divin? A, da, un colind de copil. Ma uit la ceas si constat ca trebuie sa mai astept.

Inchid ochii si mintea mea nu se poate abtine de a colinda trecutul recent si prezentul trait acum, pe care il simt cum devine rapid trecut, dar siciitor ca o musca obraznica. Ma irit si-mi tip stinjenit raspunsuri la intrebari prostesti, intr-un dialog absurd cu mine insumi, dedublat in bun si rau.

– Da, dom’le, i-am iertat pe toti azi.

– Pe toti? intreb sovaitor.

– Da, pe toti.

– Si pe Adascalitei? L-ai crescut la sin…

– Si.

– Si pe Chirila?

– Da, si pe domnul subinginer Chirila.

– Vezi?

– Ce sa vad?

– Tot ai rautate in tine. Ai zis subinginer.

– Daca nu-i inginer…

– Puteai evita titlul, ca la celalalt.

– Mda, cam ai dreptate.

Ma uit la candela si vad un tremur usor al flacaruii cu mijloc albastru. Imi impun sa evit intrebarile astea stupide si, mai ales, sa caut, daca tot nu pot scapa, niste raspunsuri convenabile pentru starea mea de pace, cind pot ierta pe toti gresitii mei.

O cafea aburinda imi trezeste simturile pamintene si parca in sufletul meu incape toata lumea. Mai mult, pot sa raspund la orice intrebare.

Nici bine nu ma gindesc la asta si ma intreb cu putin mai multa patima:

– Le dai si sarcini?

– Cui? intreb repezit.

– Cum cui? La aia…

– Care aia? o lungesc ezitant.

– Stii mata…

– Le dau, daca vor.

– La amindoi?

– Pai, unul are ceva sarcini.

– Si alalalt?

– Nu vrea. A prins gustul statului degeaba. Nici nu stii ce repede pune gabja lenea pe om.

– Vezi?

– Ce sa vad?

– Iar esti pornit.

– Nu-s pornit. A dat scris negru pe alb ca nu va face nimic din ce-i voi da eu sa faca prin ordin verbal sau scris.

– Poate ca era si el nervos.

– Si tu azi te tii de capul meu? Du-te, dom’le, si adu-mi un pahar cu vin.

Cit ma duc dupa vin, nervii incep, incet, incet, sa dispara si revin la aceasta splendida si linistita dupa-amiaza. Da, pacea aceasta profunda este ca o oaza in desert. Soarele acestei dupa-amiezi tirzii ride vesel, ciinii se joaca in zapada, pasarele zgribulite converseaza ceva numai de ele inteles.

O pisica straina intra timid in curte si analizeaza prudent situatia. Hector si Ulise par extrem de interesati si pun la cale un plan parsiv. Evenimentele s-au petrecut fulgerator, pisica a fost totusi muscata, dar nici ea nu a stat degeaba. Hector se tot freaca la nas. Ii strig pe geam:

– Oarece pagube, Hector?

– N-am insfacat-o prea bine, bre, pare a-mi spune.

Cartierul incepe a prinde viata. Foiala creste in intensitate si primii care ajung cu colinda sint doi vecini, faimosi prin bautele pe care le fac zilnic. Deja erau facuti bine.

– Am plecat la vinatoare…

Ascult totusi colinda, suparat putin ca n-au venit prima data niste copilasi.

Le ofer 2 litri de vin, cu scopul de a scapa ceilalti vecini de colinda lor oribila.

– Si banii? sint luat la roata de batrinii colindatori.

– Pai… vinul?

– Dar si bani, negociaza ei dur.

Le ofer si ceva banuti, dar tot nemultumiti au ramas. Imi propun, dupa ce am deslusit ca mormaitul lor cuprindea ceva de genul: „da-l in p… ma-sii", sa nu-i mai primesc anul viitor.

– Ce faci, dom’le? ma intreaba partea blinda a mea.

– Dar ce fac? ma zborsesc.

– Pai, ajunul, pace, iertare, toleranta, chestii, socoteli…

– Stii ceva?

– Nu.

– Lasa-ma in pace! Uita-te, intra acum copilasii pe poarta, ce ingerasi frumosi!

– Si… mosnegii?

– Si ce naiba vrei acum? Crede-ma, omule, sint si eu om.

– Dar azi? Pace, liniste, chestii, socoteli…

– Ai dreptate. Azi fac un efort. Dar ce bine ar fi daca acest efort l-as putea face zilnic!

– Vezi? De tine depinde. Daca vrei, poti.

– Cu oamenii pot, dar cu… zau nu pot.

– Vezi? Ai vrut sa zici … cu porcii.

– Zau ca nu…. Crede-ma!

Mi-a intors spatele si am ramas singur. Copiii colindau cu voci ingeresti si eu incercam sa-i cer iertare lui Dumnezeu. Oare m-a auzit?