In cautarea luminii

Una din prejudecatile familiare in cimpul artelor vizuale spune ca artistul exceleaza prevalent in vocabularul strict al genului sau, nu si in cel discursiv, al cuvintelor scrise sau rostite. De aici si precautiile autoreferentiale, excesive uneori. Cine ar trebui sa elucideze sensul unui proiect? Artistul insusi sau criticul invitat sa se pronunte? Daca limbajul celui dintii este frust si stingaci, discursul compensatoriu poate veni din partea teoreticianului care, se presupune, ar fi inzestrat in mai mare masura cu darul elocintei, al vorbirii placute, persuasive. Acesta din urma poate da seama cu un plus de talent oratoric despre opera, autor si, in cazuri nefericite, chiar despre sine – abstractie facind de primele doua instante. Uneori gaseste sensuri la care nici artistul nu a visat, alteori uita de autor si invoca inefabilul ca scuza pentru lipsa de proiect a acestuia sau pentru absenta propriilor idei. Sint si evenimente la care criticul este suplinit de expozant, acesta nedorind sa divulge altora sensuri inteligibile doar lui, sau nici macar atit. Care este situatia optima?  Cit conteaza intentia autorului si cum ar putea fi aceasta devoalata?

Mi se intimpla frecvent sa particip la vernisaje, fie ca privitor obisnuit, fie cu invitatia de a vorbi – nu neaparat din perspectiva criticului, ci din aceea a profesorului de estetica si filosofia artei. Pun, de regula, o singura conditie: ca artistul, pe cel mult o pagina, sa-si descrie proiectul – daca in mintea lui acesta este clar si explicit. Riscul, in situatia contrara, este acela de a converti neintelesurile auctoriale, vorba lui Blaga, in altele, "si mai mari". Scotocind in "cutia cu unelte" din anul trecut, am regasit adnotarile trimise de Liviu Ciobanu cu privire la o expozitie a sa, la "Tonitza", intitulata In cautarea luminii.

Autorul, proaspat absolvent al Universitatii iesene de Arte, era la prima "iesire" personala. Recurente in lucrarile expuse – majoritatea cu tenta simbolic-religioasa – erau "deschiderile"  de usi, porti, ferestre, sau verticalele unor bolti de biserica privite din interior. Fiecare facea trimitere la o anume experienta a luminii, fie naturale, fie divine. O intreaga geometrie sacra asorta structurile circulare, sferice, romboidale, incadrind succesiv acel punct luminos din fundalul perspectivei. Spicuiesc  citeva fraze din "motivatia" tinarului artist:

"Am petrecut aproape un an intr-o clinica in care sint tratate cazurile de cancer si, cu precadere, bolnavi carora li se spune ca nu mai au nici o sansa. Am vazut pe de o parte oameni suferind, oameni care se chinuiau, se impotriveau, oameni carora le era frica, oameni care nu voiau sa accepte situatia, care manifestau egoism, rautate, indiferenta, oameni care traiau in vecinatatea mortii si, nu in ultimul rind, am vazut oameni murind. Pe de alta parte, am vazut oameni dispusi sa inteleaga, sa comunice, oameni care au inteles ca trebuie sa faca ceva, care au inceput sa se deschida, sa-si puna intrebarea ce inseamna sa iubesti, care au inceput sa lupte, sa traiasca, sa devina vii… Probabil putini se intreaba cum apare viata in viziunea unui om care s-a vindecat de cancer, cum si ce simte el. Dar unul care este bolnav? Pina la urma, ce inseamna boala? Are ea vreo legatura cu suferinta? Ce inseamna sa fii fericit? (…) Am observat ca atitudinea pacientului este cheia fundamentala in procesul de vindecare, tratamentul avind o mai mare eficienta. Transformarea starilor predominant negative in stari pozitive, luminoase, duce la vindecare. Practic, este vorba de un proces de restabilire a ordinii launtrice (…). Probabil unii se vor intreba ce legatura exista intre simbolurile pictate si procesul de insanatosire? Studiind fiecare simbol, am realizat ca orice exista in jurul nostru este o poveste a drumului de reintoarcere la esente. Aceasta este povestea iubirii care ne spune despre existenta acelui loc in care nu mai exista durere, suferinta, frica. O fereastra poate sa trezeasca in noi posibilitatea de a avea acces la alte lumi, cunoasteri, adevaruri, poate sa oglindeasca dorinta de a ajunge undeva, de a trece intr-o alta dimensiune, sau poate chiar sa sugereze existenta a ceva ce nu a fost atins, a unei realitati necautate inca sau chiar uitate. Mai mult, toate actiunile pe care le intreprindem plecind de la aceste simboluri ne transfigureaza viata, transformind-o intr-o oglindire permanenta a luminii, a unei ordini sacre, a armoniei si intelepciunii.  Am indraznit sa consider ca fiinta umana  este templul cu ferestre si porti, in zamislirea careia sint folosite toate aceste forme, ca are in componenta sa toate cifrele, ca are un centru sau o inima. Pentru a fi vie, prin aceasta fiinta trebuie sa curga Lumina".

Intins pe mai multe pagini, discursul autoscopic al lui Liviu Ciobanu face aproape inutila supra-interpretarea, adica surclasarea intentiilor autorului prin acrobatii exegetice. Rolul criticului ar putea fi doar acela de a urmari modul in care acestea se concretizeaza in lucrarile etalate privirii. Imaginea artistului frisonat de lirism, incapabil sa articuleze citeva cuvinte despre propriile lucrari, mi se pare anacronica. Inteligenta nu exclude nici emotia, cum nici inspiratia, ci le pune in evidenta.  Granitele lumii mele, spunea Wittgenstein, sint cele ale limbii in care gindesc. Pentru orice artist vizual, standardele discursive trebuie sa fie minimale si obligatorii. Ele ar demonstra fermitatea si limpezimea oricarui proiect. Altfel, vorba filosofului, mai bine tacem.