Caută 
6 MIN
Sfirsitul "Crailor de Curtea Veche" are consistenta unui lichior greu, dulce amarui, revarsat pe masa, in interiorul caruia plutesc in deriva personajele, asemenea unor insecte cazute prada unei lumini crepusculare ce persista atit la vremea toropitoare a amiezii, cit si dupa lasarea intunericului. Un fosnet de matasuri si de catifele acopera glasurile si, odata cu ele, dramele ce se petrec in penumbra. Intr-o atmosfera de delicioasa apocalipsa, sunetele ascutite capata forme elipsoidale, iar vocile se sting asemenea ropotului unei ploi ce cade pe un acoperis de olane potopit de un mucilagiu lucesos ca insusi pacatul… Chiar si silueta tipatoare a lui Pirgu se estompeaza, topindu-se alene in aerul purpuriu al asfintitului. Aleile prin care hoinaresc pasii crailor suna a prohod de toamna; roata "vremei" pare sa se fi impotmolit pentru totdeuna in namolurile acestui anotimp al putrefactiei si mortii. Arborii scheletici au silueta unor ciocli. Umbrele celor trei crai, rasfringindu-se pe un cer de culoarea sofranului, asteapta ca surghiunul existentei lor sa ia sfirsit. De lumea reala ii mai leaga vaga adiere a unor pacate savirsite fara patima si fara mustrari de cuget… Deposedati de orice simtamint, Craii par a-si trai, savurind pe indelete, anticipat, propria lor moarte. "Invesmintati in lungi matale, cu palosul la copasa si crucea pe piept", cei trei crai, asemenea unor carti de joc intinse pe o lespede funerara, bintuie visul povestiorului, pentru care pare sa nu exista nici o deosebire dintre viata de aici si cea de dincolo. Moartea e privita ca o eliberare, dar si ca un fel de perpetuum mobile al eului profund anihilat de eul colectiv. Destinul devine molipsitor, ca o plaga. Daca binele se usuca si cade de pe ramurile arborelui genealogic, raul se perpetueaza, patrunzind in singe si in maduva. Odata declansata, putreziciunea nu poate fi oprita, nici prin educatie, nici prin cultura, nici prin vreo alta himera. Ea pluteste ca o izma, ridicindu-se in valuri din mlastinile unui trecut indepartat, "macinind", deopotriva, clipa prezenta, dar si cea viitoare.
Lumea lui Mateiu e un fel de purgatoriu intors pe dos, in care sufletele, in loc sa se spele de pacate, se insiropeaza pina la satietate in ele. A fi, in lumea Crailor, inseamna a te innamoli. Nu exista sansa de scapare nici pentru crai, nici pentru anturajul lor… Singurul caruia la un moment dat soarta pare a-i suride este Pantazi. In casa Arnotenilor, el o intilneste pe fata cea mai mica a acestora, Ilinca, luata "din leagan" si crescuta de o sora a maioresei, departe de acest loc al pierzaniei, intr-un conac din tinutul Neamtului. In ecuatia personajelor lui Mateiu Caragiale, Ilinca pare un corp strain. Neprihanirea ei e ca o nuca implantata in peretele translucid al poftelor celorlalti. Ea e "lipsita de voiciune virstei sale" si are o privire severa ce-i inaspreste trasaturile chipului abia iesit din copilarie. Pacatul mostenit prin singele stramosilor ii ravaseste simturile. Mezina Arnotenilor reuseste cu greu sa-si stapineasca pornirile. Destrabalarea din jur n-o afecteaza. Ea pare s-o dispretuiasca, dar in acelasi timp stie ca mai devreme sau mai tirziu mocirla din jur o va absorbi. Pantazi e atit de izbit de asemanarea Ilincai cu vechea sa iubire, enigmatica Wanda, incit inima i se fringe la vederea ei. In ciuda dezamagirii traite – craiul afla despre Wanda ca e de moravuri usoare si o surprinde noaptea, cind vechea sa logodnica isi primea pe geam amantul -, amintirea ei contiuna sa-i indulceasca memoria. "Nici astazi, dupa treizeci de ani – marturiseste el – dragostea mea pentru dinsa nu s-a stins, departarea si timpul au facut-o insa mistica…".
Intilnind-o, dupa treizeci de ani de framintari tainice, in casa rau famata a Arnotenilor, pe Ilinca, Pantazi e cuprins de o noua patima. "Indragostirea aceasta, unica in felul ei, nu fu treptata, cu incoltit si dat in pirg, ea izbucni dintr-o data, pirdalnica, pustiitoare – marturiseste povestitorul – si Pantazi nici nu incerca macar sa i se impotriveasca, se lasa sa mearga cit mai adinc, gasind o voluptate in a se atita si suferi". Zvicnetul sau sufletesc e amplificat de alcool, indulcit cu vechi himere. Visul sau de iubire e intrupat, de data aceasta, de o fiinta desavirsita. La indemnul prietenului sau mai tinar, povestitorul, Pantazi o cere pe Ilinca de sotie. Fata primeste propunerea cu "raceala si intelegere". In fata casatoriei nu exista nici o piedica. Necuratul, in persoana lui Pirgu, incurca insa itele; cu dibacia-i diabolica, Gorica o convinge pe Elvira sa-si vinda fata celuilalt crai, lui Pasadia. Aflind de aceasta tranzactie "curat-murdara", cei doi crai se incaiera, fiind gata sa-si rezolve diferendul pe calea armelor. In cele din urma, rafinatul Pasadia, ca sa nu-i fie tirit numele in noroi, renunta la duel, abandonul fiind considerat drept primul dar de logodna. In fine, in timp ce pregatirile pentru nunta sint in toi, mezina Arnotenilor se imbalnaveste de scarlatina si medicii, cu tot milionul promis, n-o pot salva din ghearele mortii… Logodnica lui Pantazi e prohodita "domneste", ca "imparatesele de la Bizant"; de buna desfasurare a ceremonialului se ocupa Pirgu…
In intunecimea de catifea a Crailor, Ilinca e singurul personaj luminos al romanului. Ea e ca un vis deschis intr-un alt vis. Un contrapunct menit sa-l scoata din penumbra pe Pantazi. Ilinca e Wanda intoarsa din Infern. O iluzie. Un balon de sapan, avind intiparit pe marginile sale un chip angelic. Moartea ei pare sa nu-l afecteze pe Pantazi, care isi reia, fara nici o urma de suferinta, obiceiurile-i mondene. Multi aveau impresia ca acesta isi va trage un glonte in timpla. Trecind pe linga "ferestrele joase ale birtului frantuzesc", povestitorul il descopera la locul sau obisnuit, "mincind si bind cu pofta…".
Primul care paraseste lumea vie a mortilor lui Mateiu e Pasadia. Sfirsitul e pe masura staturii personajului: "frenezia cruda a Raselicai Nachmanson", poreclita lipitoare, ii suge ultimul strop de vlaga barbateasca. "Vitiul ii mistuise trupul, fara a-i vatama citusi de putin si duhul", care se va strecura asemenea unui abur otravit in inconstientul celorlalti. Moartea lui vesteste sfirsitul unei epoci si inceputul unei lumi mai agitate. In aceasta lume nu mai e loc nici pentru boieria lui Pasadia, nici pentru suferintele romantice ale lui Pantazi. Pasadia moare inainte de a fi silit sa indure, dupa razboi, neputinta saraciei si de a vedea ascensiunea sociala a lui Pirgu, care dintr-un mascarici devine multimilionar, "prefect, senator, ministru plenipotentiar, prinzind o subcomisie de cooperare intelectuala la Liga Natiunilor, oferind petreceri somptuoase oaspetilor straini invitati la castelulul sau din Ardeal…". Cu putin timp inainte de sfirsitul sau, Pasadia il intilnise pe Pirgu sub brat cu operele lui Montaigne. In cercul de viitori inavutiti, Gorica avea nevoie de un pic de poleiala filozofica, pentru a parveni…
S-a batut (si pe buna dreptate) multa moneda despre faptul ca societatea romaneasca traieste in zodia lui Caragiale-tatal. Prea putini s-au aplecat asupra premonitiilor fiului. Cei doi se completeaza. Unul e diurn, altul nocturn. Primul e asemnea unui chirurg care face disectia unui cadavru, consemnindu-i, rece, racilele. Cel de-al doilea, inarmat cu un lornion, la lumina lunii, urmareste descompunerea aceleiasi societati, inhalind toate miasmele. Un singur personaj prospera: necuratul… Pirgu. Ii putem urmari evolutia in perioada Romaniei interbelice. Dar il putem intilni si azi, in Parlament, la Guvern, dar si la palatul Cotroceni, in mijlocul multimii sau pe stadion, inconjurat de floarea intelectualitatii noastre, in care duhul lui Pasadia a fost pervertit de Pirgu. In preajma lui misuna Catavencu, mutiplicat in mii de exemplare. Si tot acolo isi sumeca poale in public cite o noua Corcodusa…
