Inmormantare fara cazier

Dezbaterea iscata in jurul incinerarii este departe de a se fi incheiat, cel putin pe internet. Am incercat, in articolul de data trecuta, sa evidentiez anumite aspecte ale credintei crestine conform carora trupul, in lumea materiala, are o demnitate maxima, chiar si dupa moarte, fiind trup al unei persoane. Faptul ca omul nu este om deplin decat numai fiind alcatuit si din trup si din suflet, chiar daca vremelnic acestea pot fi despartite si ca, la invierea de obste, sufletul nostru se va uni din nou cu trupul nostru, dar cu un trup "nestricacios", prin transfigurarea celui care s-a intors in pamantul din care a fost luat (cf. Facerea 3, 19), ar putea sa constituie subiect de reflectie si pentru cei care se raporteaza la corpul celui decedat ca la un gunoi de care trebuie sa te dispensezi cat mai "ecologic" (apropo de ideea pe care am auzit-o vehiculandu-se, in valtoarea unor polemici, cum ca ar fi mai bine, dupa moarte, sa arzi steril, doar pentru a nu lasa in urma putreziciune sau pentru a evita, astfel, sa fii mancat de viermi). Ca orice lucru de pe lumea asta, si focul poate avea o buna sau o rea folosinta, dupa cum alegem noi. Daca ard un lemn in soba este pentru a ma incalzi sau a face mancare. Daca ard maracini sau gunoaie este pentru a face curatenie. Daca las o lumanare sa arda in biserica este pentru ca ea genereaza o flacara, devenind astfel un simbol pentru crestinul chemat sa fie lumina in lume. Dar daca-mi dau foc la trup cat sunt in viata sau, cu ajutorul unora, chiar si dupa moarte, atunci ma amagesc crezand ca-mi fac, astfel, un… pustiu de bine.

M-am bucurat cand am constatat ca, dincolo de pozitiile celor care nu au o cultura a dialogului, ci doar vor sa impuna puncte de vedere straine crestinismului sau se isterizeaza in acuze si sentinte penibile la adresa unui asa-zis anacronism al Bisericii Ortodoxe, am primit o serie de interpelari pe probleme reale, care se cer a fi clarificate. Spre exemplu, la un moment dat, am postat, pe un site de socializare, opinia mea conform careia "daca alegi sa fii incinerat, nu poti avea slujba crestineasca fie si din simplul motiv ca nu e nimic crestin in modul cum te raportezi la propriul trup, chiar si dupa ce e separat, temporar, de suflet". Am primit aproape imediat, din partea unei persoane pe care o cunosc din liceu si pe care o admir pentru mintea sclipitoare si iscoditoare (in sensul bun al cuvantului), o serie de intrebari, cum ar fi: "Chiar asta sa fie esenta? Cum te raportezi la propriul trup? Sa inteleg ca nici cei care se automutileaza in timpul vietii nu beneficiaza de slujba? Pe de alta parte, e important si cum te «raportezi» la alte trupuri sau nu? Presupun ca nu, din moment ce criminalii/ violatorii au parte de slujba. Sau nu e necesar si cazierul la inmormantare?"… Am sa incerc sa dau unele raspunsuri, pe masura (ne)putintei mele, mai ales ca si altii se pot regasi in aceste nedumeriri.

Mai intai sa precizez ca, intr-adevar, nu se vine la inmormantare nici cu un cazier al celui decedat, nici cu vreo marturie a celor apropiati sau a duhovnicului sau, spre a cerceta daca nu cumva a facut… "pacate opritoare de la inmormantare"!!! Evident ca e gresit, ca sa nu spunem grav, sa ai pe constiinta (auto)mutilari de trup, violuri, crime etc. Dar fiecaruia i se acorda, pana in ultima secunda a vietii, sansa la pocainta (Saul din Tars, ucigasul de crestini, n-ar mai fi trebuit, dupa aceasta logica, ingropat crestineste, chiar daca a devenit, dupa convertirea de pe drumul Damascului, cel pe care-l numim Pavel, "apostolul neamurilor"). Este sansa de a spune: "Doamne, am gresit si ma caiesc". Caci nu faptele in sine ne determina traseul de dupa moarte, ci cum ne raportam la ele. Poate exista un om pacatos, cu pacate mari, dar care se intoarce la Dumnezeu si se lipeste cu toata inima de El, alegand, chiar si in finalul vietii, sa-L iubeasca pe Domnul si pe oameni (si implicit sa nu mai fac rau), dupa cum poate fi cineva plin de fapte bune (cu un cazier impecabil!), dar sa fie un om mandru, care nu vrea sa stie de Dumnezeu, care nu accepta iubirea Lui. Care dintre cei doi, intalnindu-se cu Dumnezeu, se va simti bine in dumnezeiasca Lui companie (caci asta este moartea – o (re)intalnire cu Dumnezeu)? Cel cu pacate multe, dar care acum Il iubeste pe Hristos sau cel virtuos, dar care nu suporta sa-L vada? Raspunsul nu e greu deloc…

Dumnezeu lucreaza si cu materialul "clientului"

Insist, deloc intamplator, asupra faptului ca modul cum ne raportam si la trup tine de esenta credintei crestine. Cheia unei adecvate intelegeri este, cum spuneam si la inceput, faptul ca persoana este suflet si trup, iar trupul mort va fi inviat de Dumnezeu la sfarsitul lumii. E adevarat ca nu se poate vorbi despre o "neputinta" a lui Dumnezeu de a reface trupurile noastre si din elemente obtinute nu prin descompunere pe cale naturala, ci prin ardere. Altminteri, martirii aruncati in foc nu ar mai avea nici o sansa de a invia! Dumnezeu poate face (sau reface) trupul cel nou si din cenusa rezultata prin arderea unui cadavru (a facut El din nimic tot ceea ce exista!); dar este vorba aici despre atitudinea noastra fata de ceea ce El ne-a oferit – in speta trupul nostru. A dori sa fii incinerat este echivalent, cumva, cu a spune: "N-am nevoie, Doamne, de trupul acesta pe care mi l-ai dat, nu-mi trebuie darul Tau!". Ne plasam, astfel, pe pozitia celui care refuza sa conlucreze cu Dumnezeu in vederea recrearii sale. Primului om, Adam, nu i s-a cerut sa conlucreze la aducerea sa la existenta din simplul motiv ca nu exista! Dar deja cu al doilea om, Dumnezeu a folosit "material" uman, spre a-l crea, din omul anterior. Pe Eva a facut-o pornind de la o coasta a lui Adam (cf. Facerea 2, 21, 22). Iar dupa ce primii oameni, alungati din rai, au inceput sa se inmulteasca si sa stapaneasca pamantul, Dumnezeu a pus suflet si a creat noi oameni doar dupa impreunarea celor doua trupuri. Cu alte cuvinte, Dumnezeu lucreaza "cu materialul clientului", noi fiind cei care ne "oferim" samanta noastra, spre buna rodire. Chiar si intruparea Mantuitorului nostru Iisus Hristos nu s-a facut decat din "sangiuirile" cele curate ale Fecioarei Maria, cu acordul ei.

Crearea omului nu se termina odata cu zamislirea sa in pantec, nici cu nasterea sau cresterea sa pe acest pamant. Ea este un proces care continua si dincolo de moartea fizica. E adevarat ca, dupa ce murim, nu mai vorbim de o aceeasi conlucrare precum atunci cand suntem in viata. In viata fiind, ni se cere sa lucram la mantuirea noastra in trupul nostru. De aceea il si supunem la post, intrucat rostul postului este acela de a pune in ordine fiinta noastra, de a struni trupul facandu-l ascultator de suflet, iar sufletul, postind de asemenea, spre a fi ascultator de Dumnezeu. Dar niciodata nu este incurajata, in spiritualitatea ortodoxa, o "chinuire" a trupului pana la a-l omori, o asceza care sa conduca la uciderea, practic, a acestuia. Trebuie sa acordam trupului toate cele necesare cat sa ne putem folosi in mod deplin de el, dar sa nu-l imbuibam sau ingreunam astfel incat sa devina salbatic si de necontrolat. Dupa ce moare insa, trupul trebuie lasat in buna pace, nu sa lasam dispozitii spre a fi distrus; si acesta e un mod de a conlucra cu Dumnezeu (chiar daca "pasiv") pentru ca denota increderea – sau credinta! – ca aceasta "adormire" a trupului va fi urmata de o trezire.

Sa luam aminte la Evanghelia ce se va citi maine in biserici si in care ni se vorbeste despre vindecarea unui orb din Ierihon (v. Luca 18, 35-43). Acel orb striga din rasputeri la Iisus, auzind ca ar trece pe acolo, desi lumea il certa ca sa taca. Iar cand a fost intrebat de Domnul ce doreste, acel orb nu a spus: "Doamne, daca tot nu pot sa ma bucur de lumea aceasta, distruge-mi cu totul trupul. Daca tot nu sunt intreg, sa piara si restul, ca ma chinui asa". Dimpotriva, el a avut incredere ca, desi pierduta de multa vreme, isi va putea recupera vederea. De aceea, in textul paralel de la Marcu, orbul spune: "Invatatorule, sa vad iarasi" (10, 51). Prin "iarasi" intelegem ca dorea sa recapete ceva ce pierduse. Tot asa si noi, cand acordam cuvenitul respect pentru trup (chiar mort, chiar in faza de descompunere), o facem pentru ca avem credinta ca acel trup poate fi – iarasi! – "reparat" sau "vindecat" de aceasta stricaciune, ba mai mult, va fi inzestrat si cu acele calitati de trup inviat care nu cunoaste foamea, setea, boala, poate trece prin usi incuiate etc. Cu alte cuvinte credem, cu adevarat, in Hristos – Cel rastignit, ingropat (nu incinerat) si inviat! Unii pot alege sa nu creada, e dreptul lor. Dar si cei credinciosi au dreptul sa nu "adapteze" credinta lor la astfel de ritualuri pagane si totalmente necrestine.