Inscrisuri

Oare, treptat, vom uita scrisul „de mina"? Eu insumi, in recenta repauzare de la Vatra Dornei (a carei insistenta si tandra evocare i-a enervat pe unii in/amici), ramas doar cu bloc-notes-ul si pixul personal, am simtit o tulbure emotie si o oarecare timiditate in a ma intoarce la uneltele pe care le abandonasem de vreo doi ani, cind am devenit proprietar de computerland. Dar, de la o zi la alta, mi-am regasit vechile reflexe, placerea inalbastririi foii albe, savoarea taieturilor si-a reluarilor, dulcele chin al elaborarii care, la calculator, se neantizeaza. De la Manuscrisele de la Marea Moarta – sa zicem – si pina la manuscrisele eminesciene, e o intreaga istorie, asumarea scrisului fiind cea mai fascinanta aventura a omenirii. Lumea fara inscrisuri insemna o lume fara memorie, nepersonalizata. Oralitatea disipeaza, treptat, si (de)mitizeaza. Scrisul tezaurizeaza. Cum am fi cunoscut noi, de la portile Orientului, cele O mie si una de nopti, sau Ghilgames-ul, sau Cartea sfinta, daca n-ar fi fost „de la lume adunate si iarasi la lume date" – adica scrise – cum zice „Anton Pann, fiul Pepelei, cel istet ca un proverb"? Desi cu oarecare vechime in munca pe aceste meleaguri, ne-au trebuit vreo mie patru sute de ani ca sa scriem, cit de cit, romaneste, si inca vreo patru secole pina ne-am debarasat definitiv de hainele scriptice de imprumut. Fratii nostri de la rasarit de Prut, tinuti sub papuc rusesc, abia in urma cu doua decenii si-au redobindit latinitatea fireasca a scrierii, iar in enclava transnistreana, ca si in partea de Bucovina plocon primita de o Ucraina cu tirzii puseuri colonialiste, romanii sint in continuare obligati sa-si chirilizeze scrisul. De unde se vede ca alfabetul poate deveni o arma politica. Oare eu, daca as scrie in chineza, as fi considerat chinez?

Nu doar stilul e omul, dar si inscrisul da sama de caracterul acestuia. Grafologia nu-i domeniul nostru, dar tot as incerca unele deslusiri, pornind de la persoane pe care le-am cunoscut in lunga mea cariera cronicareasca. Un Constantin Ciopraga, spre exemplu, aducea intotdeauna la redactie un manuscris parca destinat posteritatii (citeva le-am si pastrat, o vreme). Ortografiere impecabila, in cerneala albastra (evident ca nu folosea frivolul pix, ci doar academicul stilou, cu o penita subtire). Doua-trei corecturi, in cerneala rosie, parca vroiau sa-ti atraga atentia asupra importantei manuscrisului. Dimpotriva, un Alexandru Husar avea un scris cuneiform, imposibil de descifrat. De altfel, magistrul Husar, orator inflacarat, isi stenografia cursurile si articolele, incercind astfel sa tina ritmul cu navala ideilor. Un Liviu Leonte, cu care am „cronicarit" vreme de un deceniu, iti contrasemna textele pentru tipar, discret, parca timorat de faptul ca trebuie sa implineasca o asemenea misie. Ion Taranu, urmatorul redactor-sef de care am beneficiat (tot un deceniu) isi exercita semnatura cit cuprinde, cu arabescuri si inflorituri, initialele enorm intinse pe pagina vrind a sugera autoritatea sub care te afli. Tot asa, un Valeriu Stancu. Ambele semnaturi dezvaluie ca ai de-a face cu firi complicate, exaltate, incintate ca sint calare pe situatie, si imprevizibile comportamental.      

Revista Bucovina literara publica, de vreo zece ani, in fiecare numar, un poem autograf. Sporadic, si alte publicatii au recurs la aceasta modalitate de atragere a cititorului. Doar ca Ion Beldeanu, redactorul-sef al revistei din Tara de Sus, a mers mai departe, adunind toate aceste inscrisuri intr-o carte. Sa „citim" citeva. La Constanta Buzea literele se string una-n alta, ca niste vesminte care te apara de frig, poezia ei dindu-ti, mai mereu, senzatia inghetarii. Adrian Popescu caligrafiaza ca un scrib din vechi monastiri, cu pregnanta unei misii sacerdotale. Unii poeti sint meticulosi si atenti la efectul de scriitura (tinind cont, probabil, de faptul ca „mostra" le-a fost solicitata), altii isi arunca pe hirtie cuvintele, sugerind graba marei treceri. Asa, spre exemplu, Ion Stratan, Ioan Flora, Grigore Vieru, cei atit de repede chemati acolo unde nu-i intristare, nici suspin. Scrisul lui Horia Zilieru e baroc, ca si poezia lui. La Emil Brumaru poema, in totul, e ca un tort elegiac si gurmand, deasupra caruia inchipuie, pour la bonne bouche si cireasa aferenta. Ion Hurjui, doctorul care a inventat limba hu, scrie cea mai lizibila reteta a sa, singura pe care am reusit s-o descifrez in lunga mea cariera de pacient. Inscrisul lui Nichita Danilov pare picurat de o lacrima, ce dilata literele si sensurile. La basarabeni, aproape fara exceptie, e de observat disjunctia dintre litere, efect al tirziei intilniri cu grafia latina.

In ceea ce ma priveste, cu toata stradania, textura oscileaza intre mai multe grafii, ceea ce dovedeste oarecare labilitate, ezitarea „intre" si „intre", ce pare a ma defini. Drept pentru care semnez… la capat de linie.