Istorie autohtona

 Intr-o „cronica a mizantropului" – intitulata Putina istorie -, din Adevarul literar si artistic (17 ianuarie 1937), G. Calinescu se refera la un numar de curiozitati istorice, mai putin familiare publicului larg si chiar specialistilor. De exemplu, nuvela Doamna Chiajna, a lui Al. Odobescu, nu este, dupa critic, deloc „adevarata". Textul nareaza eforturile vestitei doamne Chiajna de a pune pe tronul Munteniei si, ulterior, al Moldovei pe fiul ei, Petru Schiopul, si „cum, in cele din urma, acesta a izbutit sa domneasca, pe rind, in amindoua tarile". De fapt, la mijloc se afla, spune Calinescu, „o ciudata coincidenta de nume si erori de cronicar". Petru din Muntenia era, intr-adevar, fiul doamnei Chiajna si al unuia Mircea Ciobanul (care nu a fost vreodata domnitor), insa nu era, totodata, una si aceeasi persoana cu Petru Schiopul ce a domnit numai in Modova. (Se pare ca eroarea cronicarilor autohtoni, preluata de Odobescu, ar fi cunoscut o indreptare tardiva, prin profesorii interbelici Banescu, elinist, si Bogdan, slavist. Acestia ar fi rectificat informatia, folosindu-se de un vechi poem grec si, respectiv, de o cronica slavona a lui Azarie). Nuvelistul transforma astfel, pina la incompatibilitate, istoria, prin intermediul fictiunii, lucru in general acceptabil oriunde si oricind. Calinescu insa strimba din nas, aratindu-si, fara ocolisuri, iritarea: „Descoperirea este, ce e drept, cam suparatoare pentru Odobescu, si oricit ar pretinde literatii ca arta e arta, nu pot suferi gindul unei asemenea neconformitati cu adevarul." Totusi, sa recunoastem, nu ar fi acesta primul caz din istoria literaturii. Sau ar trebui sa zicem oare „literatura istoriei"?

Criticul aminteste aici, de asemenea, citeva mituri istorice indigene, preluate, la nivel de constiinta colectiva, in mod automat, de catre fiecare generatie de romani. Toti stiu ca „Tepes tragea in teapa, ca Lapusneanu taia boieri, ca Milescu a fost insemnat la nas". Avem tendinta de a lega imaginile (terifiante) in cauza doar de numele acestora trei. Dar, observa justificat editorialistul, „o cit de superficiala citire a cronicilor noastre ne face cunoscute urmatoarele curiozitati: mai toti domnii au taiat boieri si unii multi deodata. In genere, erau decapitati. O pedeapsa mai usoara era aruncarea in ocna. Tragerea in teapa este o tortura tipica, ce a dainuit mult dupa Tepes. Insemnarea la nas se facea mai cu seama pretendentilor la tron si nu stiu cine, dupa cronici, a scapat de ea. Chiar ilustrul Stolnic Constantin Cantacuzino ar fi fost putin crestat. Crestatura se facea de obicei numai pe o latura a nasului, alteori se pare ca in virf. Vinovatul era trimis si la calugarie cu sila. Ceva mai inainte, leacul contra pretendentilor era scoaterea unui ochi. Unii domni au scos amindoi ochii. Lapusneanu se distra grozav cu aceasta operatie. Odata cu nasul se mai taiau uneori si urechile. O pedeapsa blinda era punerea in obezi si atirnarea lanturilor de git." De ce, atunci, singularizam actiunile in chestiune, legindu-le doar de un personaj istoric? Aparent, se manifesta in noi impulsul mitologizarii istoriei si creionarii ei in termeni exceptionali. Ne plac iesirile din rind si povestile spectaculoase. Naratiunile din vechime nu pot fi rutina si, de aceea, trebuie legate numai de figuri unice, investite cu mister si fior epic. Este posibil, la rigoare, ca toate marile caractere istorice ale umanitatii sa nu fie decit niste reprezentari, la origini, mai curind comune, ingrosate insa de imaginarul colectiv – pe parcursul trecerii timpului -, pe baza unui singur gest, pina la obtinerea aurei de exceptionalitate. Cind citim ori scriem istorie, nu reusim, in fond, sa scapam de nostalgia marilor mituri.

In sfirsit, Calinescu ofera si un exemplu – total neasteptat – in care istoria se (auto)desacralizeaza, normalizindu-si traiectoria (in general) mitic-fictionala si devenind, cu alte cuvinte, contemporana cu noi. Il voi lasa pe critic sa vorbeasca, in lumina feerica a propriilor exercitii stilistice: "Moartea lui Miron Costin a fost anuntata la gazeta. Iata un lucru pe care cititorul nu l-ar banui. Este insa adevarat. Curind dupa decapitare, o gazeta din Foligno (Italia) vestea cititorilor europeni (19 februarie 1692) uciderea lui Mioon (sic) Costin Logofeld, dind informatii foarte exacte. Stirea o avea de la corespondentul sau din Polonia." Comportamentul firesc, „profan" asa-zicind, al timpurilor prezente – transferat abrupt in negura istoriei – uimeste, stirnind un interes imediat, in felul sau paradoxal, tot de origine mitica. Undeva, in straturile adinci si obscure ale subconstientului cultural, nu ne asteptam ca stramosii nostri sa se fi purtat aidoma noua, sa fi avut trairi identice si sa fi beneficiat, in ultima instanta, de aceleasi comoditati ale vietii de zi cu zi, chiar daca, evident, ceva mai rudimentare. Natura repetitiva a istoriei  reprezinta, pina la urma, ea insasi un mit primordial, derivat din traseul de regula ciclic al fenomenelor in univers. Nimic nu se schimba cu adevarat, totul intra doar in structurile concave ori convexe ale unor lentile transfiguratoare. Daca observati, pina si decorul psihologic al evenimentelor era acelasi. Romanii transmiteau periodic Vestului informatii singeroase si profund ingrijoratoare.