La moartea unui caine

Cu cateva zile in urma am fost martorul eutanasierii unui caine, adica a provocarii mortii controlate a lui. Totul s-a petrecut in curtea unui vecin si prieten, stapan al animalului care suferise prea mult de o boala ce nu-i mai dadea nicio sansa de supravietuire. Trebuia scutit de chinuri. Am mers oarecum entuziast, nerabdator sa asist si sa ajut la un eveniment deosebit care mi-ar fi dat culoare interesanta zilei. Ei bine, in momentul cand animalul, culcat pe o parte si sprijinit de stapan si doctor, si-a primit injectia letala, lasandu-si intr-o secunda capul moale in inconstienta, m-a lovit o suferinta combinata cu o bucurie ciudata inimaginabile. Am izbucnit in plans liber, necontrolat, inexplicabil. Linistea si repeziciunea cu care acel animal a trecut in lumea cealalta m-au facut praf. Daca ar fi scos cel mai mic sunet, daca s-ar fi zbatut, urlat, orice altceva, nu m-ar fi facut sa simt cum simteam. La moartea unui om cu o suta de bocitoare n-as fi fost atat de afectat. Am incercat apoi sa-mi explic reactia mea scapata de sub control, neasteptata si nu am putut gasi altceva decat durerea frumusetii tragice a acelui moment. Atat si nimic mai mult.

Astfel se intelege afectiunea pe care multi oameni o revarsa asupra animalelor ce traiesc in proximitatea lor, dedicatia cu care le ingrijesc si le protejeaza, sacrificiul de care dau dovada incredibil de multi in favoarea unor necuvantatoare abandonate. Evident ca in unele situatii sunt exagerari; atribuirea de insusiri omenesti unor patrupede, reptile, zburatoare, pesti si alte asemenea este una dintre ele. Un caine, oricat de simpatic ar fi, cu ochi oricat de sclipitori si inteligenti nu poate gandi sau nu se poate comporta ca un om: el ramane toata viata un patruped, o vietuitoare inferioara omului. Cei care insista in a sustine contrariul fac asta dintr-un motiv strict psihologic de inlocuire a unor lipsuri majore emotionale sau fundamentale din viata lor cu afectiunea, devotamentul pentru un animal. Nu putem fi mai grijulii sau mai milosi cu animalele in detrimentul oamenilor. Este absurd. Cetatenii care tin cate 50 de pisici pe langa casa luandu-si de la gura ca sa le dea lor hrana sau cei care fac tot felul de alte sacrificii pentru salvarea cu orice pret a unor animale aflate la ananghie, neglijand suferinta umana din preajma lor, sunt totusi exagerati. Oricat de convinsi ori convingatori ar fi in explicatii, aceste persoane au o problema cu ele insele mai intai si apoi cu restul lumii.

Motivul majoritatii dintre semenii iubitori de animale este ca suferintele umane nu ii ating atat de mult ca acelea ale prietenilor cu blana ori pene si as inclina sa le dau dreptate avand in vedere recenta mea experienta cu moartea cainelui mai sus amintit. Dar trebuie sa faci o comparatie cu suferinta si chinurile umane mai intai, cele reale, nu doar imaginate, si apoi cu cele ale animalelor. Lumea in care traim nu este nici pe departe una perfecta si in ea suferinta este la orice pas. A-ti dedica timp, energie si emotie pentru toate ar insemna o pierdere inutila a vietii si a posibilitatii tale de a mai simti vreodata bucurie si fericire. Parerea mea e ca acesti oameni fug un pic de responsabilitatea si fericirea mai mare, aceea de a se preocupa de neajunsurilor semenilor, in favoarea unor surogate insufletite care cer mai putin efort si mai putina implicare. Cuplurile care isi iau in grija animale de casa, de pilda, in locul copiilor sau altor persoane abandonate ori in suferinta dau dovada de egoism si delasare si nu ar trebui sa fie critice la adresa celor si mai putin „milosi" care traiesc in egoism deschis si dispret total fata de toate vietuitoarele. Mila si compasiunea sunt parte din instinctele parintesti care se manifesta oricum la orice vietate, cu doua sau mai multe picioare, dar a le recunoaste adevarata identitate si a le ierarhiza corect cere mult efort si rabdare, de aceea e mai bine sa te gandesti de doua ori inainte de a da banii de pensie pentru a hrani simpaticele potai grase de pe strada ta si sa te interesezi in schimb de rudele tale sarace de la tara, sau, de ce nu, de organizatiile ce strang fonduri pentru copii subnutriti din Africa.

Stiu, oamenii sunt nerecunoscatori si rai, iar animalele iubesc neconditionat, dar ai auzit ca leul mascul, daca simte o leoaica in calduri, omoara puii acesteia pentru a se imperechea cu ea in voie? Asta da iubire neconditionata…!

Orice ai spune si oricum ai lua-o, animalele trebuie sa traiasca pe cat posibil in habitatul lor natural, asa cum si omul traieste in al lui (sufragerie…) si sa se bucure fiecare in parte de prezenta si frumusetea celuilalt cu limita pentru ca grija exagerata fata de animale este la fel de nenaturala pe cat este si lipsa de emotie fata de ele. Cei care dispretuiesc total viata si afectiunea de care dau dovada animalele sunt la randul lor niste brute care merita sa moara in chinuri groaznice asemeni celor provocate de ei animalelor. Cei care vaneaza, omoara din simpla placere de a lua vieti sau a puncta cat mai multe buline la scor, cei care otravesc din rautate, razbunare ori simtul proprietatii, cei care chinuiesc si tortureaza fara pic de remuscari animale fara aparare, toti acestia au la randul lor o alta problema psihica nerezolvata, mult mai grava, izvorata dintr-una sau mai multe frustrari existentiale ce le recomanda intrevederea cat de repede posibil cu un psiholog care sa le explice ca ceea ce fac este impotriva naturii si ca ar trebui sa inceteze si sa se caiasca.

Revenind la cainele eutanasiat trebuie sa inchei intr-o nota mai putin morbida. Pana la urma, dupa episodul lacrimogen, mi-am oferit cu adevarat ajutorul vecinului si am ingropat decent bietul animal in spatele casei cu toate onorurile pe care le merita. Ca dovada ca orice s-ar intampla pana la urma viata tot invinge, am ajuns ca, in timp ce sapam groapa, sa glumim pe seama situatiei si amintirilor. O femeie care venise sa ajute la curatenie, nestiind anume ce a avut loc si rozand-o curiozitatea, a rupt la un moment dat tacerea si a intrebat spasita cine a murit. I s-a raspuns repede, dar cam incet, femeia intelegand ca a murit de fapt „soacra" bolnava a cuiva. A urmat un sir fulgerator de intrebari ale femeii din ce in ce mai curioasa si uimita: „De ce a murit?…". „Ei, i s-a raspuns, i-am facut o injectie letala". Apoi, in pragul lesinului: „Aoleo, si unde ati ingropat-o?", „Cum unde?! In spatele casei…"

Si, ca sa demonstrez cat de marsavi sunt oamenii, va fac o propunere de afacere: daca aveti o bucata de pamant in oras pe care nu o puteti vinde in aceste momente de criza, transformati-o in cimitir pentru animale. Ganditi-va: daca pentru o casa iti trebuie cel putin 500 de metri patrati, pentru un mormant de canar e nevoie numai de 30 cm patrati! Va dati seama cate „parcele" de canar intra in 500 metri patrati? Succes!