Leadership moldo-vlah

O doamna foarte amabila – cu care sunt prieten de mai multi ani – a devenit recent sefa unei structuri administrative romanesti, avand (prin forta imprejurarilor) un numar mare de angajati in subordine. Am ajuns si eu la ea cu o problema oarecare. Draguta ca de obicei, amica a spus ca se va rezolva imediat, mai ales ca nu era ceva complicat sau – Doamne fereste! – ilegal. Totul consta intr-un telefon dat subalternului direct, care urma sa-i aduca niste hartii. Intre biroul administratorei supreme (doamna in cauza) si respectivul personaj exista, probabil, o distanta de aproximativ zece-cincisprezece metri. Femeia suna si, pe un ton afabil, isi invita colegul in biroul central. Desi zambetul nu i-a disparut de pe fata, am sesizat o mica tresarire in privirea sa atunci cand primi replica interlocutorului. "Nu poti?!" exclama ea intelegator, as spune chiar matern. "Pricep… Iei masa… Da, astept", spuse sefa eliptic, urmarita apasator de ochii mei nedumeriti. Acoperi receptorul cu palma si imi sopti: "Mananca, dar il suna pe directorul departamentului imediat subordonat sa vada daca nu au si ei o copie a dosarului, pe care s-o aduca cineva de acolo". Incuviintai, straluminat de o edificare completa.

Dupa minute de asteptare, pe parcursul carora ne-am zambit stingheriti, ea cu receptorul in mana, eu cu geanta in brate, doamna striga eliberator: "Nu se poate?…Aha, e in pauza de cafea… Da, te rog frumos, fa-mi legatura cu Titi! Mersi mult, Bubu!". Prietena continua dialogul cu un social smile netulburat. "Alo, draga Titisor, te deranjez cu o intrebare. Ai o copie a dosarului cutare? Da? Vai, ce bine, poti sa mi-o aduci putin?… Nu?… O astepti pe Ioana de la scoala? Am inteles. Si cu cine sa vorbesc? Cu Vasilescu? Pai, de la el am pornit. Tocmai manca, insa fa-mi legatura, ca s-ar putea sa fi terminat… Mersi!… Bubu, tot eu sunt. Ai terminat de papat? Mai ai un sandvis?… Bine, Bubu, te asteptam sa termini si poate vii tu cu dosarul. Te rog frumos, puiu, ca n-am gasit pe nimeni. Mersi enorm! Pofta buna!".

Doamna inchise, surazand la fel de generos ca la inceput, si – cand tocmai ma gandeam cum, in locul ei, mi-as fi lasat mana sa alunece prin fir, de-a lungul nenumaratelor rasuciri imposibile, presupuse de sistemul intortocheat al telefoniei, pana ar fi ajuns la capat si ar fi iesit prin receptorul nemancatului Bubu, pentru a se infige in beregata plina cu sandvis, a o strange cu sete si a o face sa scoata niste gemete agonice – mi-a spus un lucru de-a dreptul socant. "Nu te mira prea tare, iubitule! E greu sa fii sef in tara asta! Romanii sunt o comunitate speciala. Le place sa refuze gratuit. Intr-o lume a interdictiilor de tot felul, a spune «nu» cat mai des posibil iti creeaza un binefacator sentiment de libertate. Daca le vei respecta oamenilor acest drept la independenta simbolica a negatiei fara obiect (nu mai stiu daca amica a folosit chiar cuvintele acestea, dar, in fine, ideea conteaza, n.m.), dupa aceea poti fi sigur ca sunt in intregime ai tai. Vor face intocmai precum doresti."

Lectia de know-how managerial romanesc mi-a dat serios de gandit. Era acolo o cunoastere mentalitara, in fata careia – trebuie sa admit – m-am inclinat. Compatriotii nostri par niste oameni ai preferintelor, a caror predispozitie catre negatie se cere privita din unghi psihanalitic. Ca sef nu vei lua niciodata individului (apartinand unei astfel de comunitati) dreptul (si bucuria) de a te refuza, stiind ca, tocmai prin aceasta miscare de maestru, controlul tau asupra lui devine total. Principiul este oarecum derivat din filozofia artelor martiale chinezesti. In lupta cu un adversar, nu-ti irosesti niciodata propria energie inutil, ci – viclean – preiei efortul inamicului (depus pentru eliminarea ta) si il intorci asupra lui insusi intr-un mod distructiv. Cu alte cuvinte, in postura de stapan, ma arat coplesit de maretia libertatii sclavului meu de a ma contrazice, trimitandu-l ulterior, fericit, inapoi la galere.

Confirmarea teoriei mi se revela mai repede decat as fi crezut. Deunazi, am fost sa iau numarul de inregistrare pe o cerere oficiala, de la ghiseul unei institutii. Femeia din cusca de sticla suiera amenintator: "Nu pot si va dau, ci nu s-o incalzat calculatoru’". Dincolo de expresia lombroziana a figurii, am dedus totusi coerenta minima a unei comunicari. Prin "incalzirea" computerului functionara intelegea activarea memoriei artificiale, dupa apasarea butonului propriu-zis. Primul impuls a fost, desigur, sa trec prin geam si sa declansez muzica guturala a agoniei, dar brusc mi-am amintit de sfatul prietenei mele. Mi-am muscat limba si am zis conciliant: "Nici o problema. Mai apar eu azi pe aici, ca doar am o multime de timp la dispozitie". Schitai gestul plecarii. Femeia intoarse o privire natanga si preciza: "Stati ci isi da drumu’ dupa ci termini di bazait!". Scoase apoi ultimul numar dintr-un tabel si mi-l scrise pe cererea oficiala. Am strans hartiile si m-am indepartat, zambind cu gratitudine. Lombroziana urla in urma mea: „Videti ci vi s-o lichit timbru’ fiscal di haini!" M-am uitat nedumerit la cotul sting. Intr-adevar, din neatentie, preluasem timbrul autoritatii legale ca pe un as strecurat abil in maneca. Am raspuns grimasei politicoase a functionarei (care avea capul iesit prin geamul ghiseului), fluturand incurcat mana. Apoi am grabit ingrijorat pasul. Dumnezeule, cata amabilitate!