Lecturi de vacanta

In ultima vreme, am mare pofta de citit romane. M-a mirat de cand am dat pentru prima oara, prin clasa a VIII-a, peste afirmatia lui Nicolae Manolescu din deschiderea excelentului sau eseu Arca lui Noe, cum ca romanul a ocupat dintotdeauna, printre preferintele sale de lectura, un loc codas. Pe langa poezie, el este, pentru mine, lectura cea mai intensa, cre ma confisca intru totul. Am mereu pe noptiera, in geanta pe care o car cu mine, pe birou, in baie, in fine, peste tot, cate un roman. Ebook-reader-ul meu este aprovizionat cu sute de romane, in toate cele patru limbi in care pot citi cu usurinta. Poezie nu pot priza oricum, oriunde, in orice stare. De fapt, am perioade lungi, atunci cand sunt agitat, stresat, cand, daca pot citi cum trebuie volume de poezie, nu pot scrie in niciun caz despre ele. Cu romanul lucrurile stau altfel. Consum, intotdeauna, mai multe in acelasi timp. Lectura lor se amesteca, e drept, cu cea a unor carti de istorie, critica literara, studii culturale etc. Lectura profesionala, pe care nu o simt niciodata ca pe o corvoada, ci cel mult ca pe un exercitiu de disciplinare a spiritului, are alt ritm, pretinde un alt soi de atentie incordata, chiar un anumit pragmatism. Ceea ce nu exclude nicidecum placerea. Eu unul citesc cu placere orice, de la ziare, la pliante, instructiuni de folosire sau e-mail-uri. Si de fiecare data imi folosesc in aceeasi masura imaginatia. Sigur, nu citesc precum Petruska, personajul din Suflete moarte, pentru care lectura e un act fizic si atat (intr-unul din volumele sale de Teme, acelasi Nicolae Manolescu a scris un frumos eseu despre acest tip de lectura).

Dar sa ma intorc la roman. Inca din copilarie am inghitit cu zecile, poate chiar cu sutele, carti de aventuri. Cel mai mult imi placeau romanele istorice, preferatul meu era Alexandre Dumas. Asta mi-a creat un anumit mod de a citi. Indiferent cu ce carte imi bat capul, mintea mea se straduieste si astazi, cand din asta imi castig painea, sa deseneze, sa dea contururi, sa traduca in imagini tot ceea ce recepteaza. Sigur, cand e vorba de proza, lucrurile sunt mai firesti. Dar tot la fel functioneaza imaginatia mea corupta si atunci cand intra in zona abstractiunilor: conceptele, teoriile imbraca, adesea, forme concrete. Citesc si tratatele de filosofie sau de teoria literaturii ca pe niste romane. Marii autori din aceste domenii sunt capabili sa dezvolte idei adanci sub forma unor mari scenarii epice. Lucru valabil si in istoriografie, si in filosofie si, cu atat mai mult, in istoria literaturii. Calinescu stia foarte bine acest lucru.

Dar sa ma intorc la roman. Citesc si, in ultima vreme, mai ales recitesc in paralel mai multe titluri. De pilda, cand sunt in vacanta si timpul imi ingaduie sa ma rasfat, car mereu cu mine clasici. M-am reintalnit, cu cateva luni in urma, cu Dostoievski si Tolstoi; acum, de pilda, reiau cu savoare si lacomie romanele lui Proust. Am, pe langa superba editie in trei volume a traducerii Irinei Mavrodin, editata anul trecut, dupa model Pléiade, de Academia Romana si Fundatia Nationala pentru Stiinta si Arta, si un cartoi in franceza, care cuprinde toate cele sapte romane ale ciclului À la recherche du temps perdu. Mi-am propus sa citesc peste 50 de pagini in paralel in fiecare zi si pana acum merge. O fac de regula dimineata, pana in pranz, pentru ca dupa aceea sa ma pot intoarce impacat la cartile mele despre bestiare si iconografia crestina medievala. Cand merg la plaja, ma prajesc la soare citind Il nome della rosa, celebrul roman al lui Umberto Eco. Am gasit, cu numai doi euro, la un anticariat din Piazza della Republica, o frumoasa editie din 1986. Mi-au placut mereu romanele lui Eco (in mai mica masura ultimele doua, recunosc, desi nici ele nu sunt lipsite de subtilitate), pentru ca isi asuma genul popular, politist, de aventura, dar nu fac rabat de la calitatea reconstituirii epocii si a imaginarului respectiv. Eco scrie vioi, ager, la fiecare pagina ai parte de observatii fine, de aceea merita cu prisosinta sa-l citesti in original. In fine, cand merg cu trenul sau cu metroul, imi consum lungile minute de calatorie recitind Vitelul de aur, de Ilf si Petrov. Pe ebook-reader de data asta, ceea ce imprima si lecturii un ritm parca mai putin serios. Ceva din ritualul care se iveste de cate ori deschid o carte obisnuita dispare atunci cand citesc folosindu-ma de aceasta scula pe care o folosesc foarte mult, dar nu am ajuns sa o iubesc sau sa o respect. Oricum, comicul celor doi rusi e la fel de savuros pe cat mi s-a parut cu multi ani in urma, la prima lectura.

Unde vreau sa ajung notand aici acest inventar sordid? Nicaieri… Usor-usor am ajuns insa la finalul acestor insemnari de vacanta. Borges isi imagina Paradisul ca pe o biblioteca. Eu nu pot spera la asa ceva, dar imi imaginez batranetea ca pe o permanenta vacanta, in care ai timp sa te dedai bucuriei lecturii. Proust avea tendinta de a compara orice lucru din apropiere, orice persoana despre care scria cu un echivalent din sfera artei, a literaturii sau a picturii. Viziunea sa asupra lumii este una vizibil estetica. Inaintea lui, Balzac comenta adesea cate o stire mondena sau cate un eveniment care tinea prima pagina a ziarelor cu exclamatia satisfacuta ca lucrurile se intampla exact ca in cutare roman al sau: realitatea il confirma, asadar. Autorul Comediei umane avea credinta ca intreaga lumea poate incapea, in esenta sa, intr-o carte, ca fictiunea poate face concurenta nu doar starii civile, ci si diversitatii nesfarsite a lumii.

Si eu sunt convins ca lumea arata exact ca in carti; daca o vedem noi urata, neghioaba, stearsa, lipsita de poezie si de stralucire, este pentru ca nu mai suntem capabili sa strabatem dincolo de coaja lucrurilor. Un cititor de romane bune va intelege insa ca realitatea imita mereu arta, si nu invers. Iar asta ii va da o anumita intelepciune, o anumita usurinta de a citi oamenii, de a patrunde dincolo de glazura de aparente care inveleste inselator realitatea, lucruri care necititorilor nu le sunt permise. Literatura nu descrie lumea, ci o creeaza, o inventeaza de fiecare data, mai adevarata, mai reala decat este ea la prima vedere.

P.S.: Sigur ca alter-ego-ul meu ghidus nu se poate abtine sa nu se amuze pe seama alurii atat de grave pe care au luat-o notitele de fata, care nu au intentionat decat sa descrie cateva tihnite ceasuri de vacanta, consumate in compania unor carti. Ceea ce nu inseamna ca sunt dispus sa relativizez increderea pe care o am in concluziile eseului meu; doar ca drumul catre astfel de idei in care credem fara ezitare trece inevitabil prin gratuitate.