Legea morala si legea naturala

Cred ca ar trebui sa ne amintim cu totii faptul ca civilizarea individului se naste in clipa cand el reuseste sa puna "legea morala" deasupra „legii naturale". Astfel, instinctele lui biologice (firesti) incep sa fie strunite (si canalizate chiar creator!) prin ratiune, bun simt si spiritualitate – inzestrari singulare ale rasei umane. Procesul este lung si, sa admitem, anevoios, presupunand – pe langa o inclinatie genetica minima catre idealul etic – si ani seriosi de efort educational, de constructie a caracterului. Se banuieste, in general, ca un teritoriu prin excelenta al faradelegii, cum a fost, de pilda, faimosul Vest Salbatic american, s-a civilizat prin impunerea autoritara a regulamentelor si codurilor juridice. Noi, romanii, privim cu un fel de nostalgie romantica spre acei parinti fondatori ai Lumii Noi, coplesiti fiind astazi, atat de frecvent, de dezmatul public al infractorilor in tara noastra. Trebuie sa intelegem insa un lucru elementar. Legile – oricat de dure – nu ar fi facut, in America pionieratului, nici cat o ceapa degerata daca nu ar fi avut cine sa le aplice. Si aici nu ma gandesc la serifi supraumani, antrenati pe bani grei pentru a ucide si deveniti apoi eroi de balade western, fredonate pe saua unui cal. Ma refer, cu precadere, la marile caractere ale Americii inceputurilor, iesite din severa etica puritana si din constiinta debutului intr-o noua istorie. America si intreaga umanitate au intrat in „legalitate" prin edificiul „identitar", prin educarea unei noi „vointe" de grup si prea putin prin autoritarism.

Maladia romaneasca este – ma repet – una a caracterului colectiv, iar ea invalideaza, din start, orice lege, oricat de „bine" si de „moral" ar fi alcatuita. Ne aflam, uneori (daca nu cel mai des), in „raspar" cu istoria, cu progresul si, nu in ultima instanta, cu civilizatia. „Legea morala" se situeaza, pentru noi, mult sub cea „naturala" si, ca atare, permitem usor ca sangele unei ereditati (instinctualitati) alterate sa ne galgaie prin arterele creierului, inainte ca umbra minimei rationalitati si civilitati sociale sa apuce sa se lase peste comportamentul nostru diurn. Injuram feroce negrul, atunci cand el ni se deruleaza exhaustiv in fata ochilor, si ridicam in slavi, cu patos visceral, virtutile albului. Daca albul va aparea totusi, suav, sub privirile noastre, ne vom congestiona subit si vom reclama energic suprematia negrului. Ne situam mereu, aidoma unui motan celebru, dintr-o poezie a lui T. S. Eliot, „pe partea gresita a usii" si mieunam stanjenitor, fie pentru acceptarea inauntru, fie pentru expedierea afara (in contratimp, desigur!), intr-o succesiune comica si, simultan, neverosimila, ce trimite la nevroza sistemica. Nu suntem multumiti de nimic si, de aceea, orice regulament ni se pare facultativ, in evidenta disjunctie cu parerile noastre despre lume si societate. Vorbeam cu o alta ocazie, in terminologie homeopata, de „o diateza sifilitica", asa-zicand, a comportamentului violent si, totodata, labil, tipic mioritic. Mai mult, as observa acum ca boala noastra sufleteasca implica, suplimentar, o anumita inaderenta la realitate si, implicit, un puseu subliminal suicidal. Suferim, cu alte cuvinte, de ceva unic si misterios, o „romanita" cronica, atroce si subversiva.

Fara o insanatosire a caracterului national, legile democratiei autentice vor produce la noi fie isterii comunitare, fie victime colaterale, cum de altfel s-a si intamplat deja de mai multe ori. Noi nu avem inca „educatia" legalitatii. Prin urmare, cum putem avea „exercitiul" ei? Din aceasta dilema profunda nu se poate iesi decat prin „revolutionarea" caracterului national, prin creionarea unui individ (compatibil cu standardele vestice) care gaseste – in el insusi si nu doar pe hartie – disponibilitatea de a pune „legea morala" mai presus de „legea naturala". El va sti singur, cu mult inainte de a fi „corijat" de un cod juridic, daca anumite actiuni ale sale sunt ori nu compatibile cu decenta si nu va incerca sa-si impuna pornirile subliminale prin mijloace oculte. Asemenea conduite vin din constructia unui caracter colectiv sanatos, capabil sa-si asume legea in functionalitatea sa vitala – de „oxigen" al unei societati – si nu in latura ei deviata, sugerata mai curand de mentalismul infractional – de „otrava" pentru „libertatea" (anarhica) a persoanei. Din nefericire, Romania, ca structura culturala, nu a trecut deocamdata la primul nivel. Continua sa se zbata, deconcertant, pe cel de-al doilea palier.

Trebuie sa constat, in acelasi timp, ca, psihologic vorbind, e prea devreme pentru mutatii radicale de comportament colectiv la romani. Noi nu am dezvoltat deocamdata „organ" pentru rafinamentul civilizatiei si, in consecinta, aruncam in jurul nostru cautaturi sasii, de bastinasi ignari. G. Calinescu remarca, genial, la un moment dat, ca drama reala a lui Despot Voda (recreat artistic de Alecsandri) se leaga de un subtil anacronism. El vrea sa faca Universitate intr-o tara in care oamenii au parasit nu demult fanul pentru a dormi in pat. Legile revolutionare (cele bine intentionate!), introduse in ultimii douazeci si doi de ani, vor sa aduca Apusul intr-un spatiu in care, din pacate, coloritul strident, de Halimà, al Rasaritului te orbeste inca prin stridenta lui. Avem probleme si cu asumarea legii naturale, ce sa mai vorbim deci de intelegerea legii morale? Comparati singuri, va rog, resemnarea civilizata, distinsa si demna, in care se desfasoara o ceremonie funerara occidentala cu isteria jalnica, agresiva, in care ne despartim noi de cei dragi. Compatriotii nostri care se apleaca vocal deasupra sicrielor, smulgandu-si parul din cap si hainele de pe ei, mai-mai ca l-ar lua putin de guler pe insusi Dumnezeu si i-ar sopti rastit, in barba, asa cum fac betivii cu politistii, atunci cand sunt opriti in trafic si amenintati cu fiola: „Nene, sa nu-mi vii mie cu legi d-astea, ca io nu-s oricine! Vezi c-acus sun unde trebuie si-ti pierzi epoletii." Aferim.